Spusu-mi-s-a că ultimul deceniu ar fi fost „provocator”. O formulă politicoasă pentru a spune că Europa a fost smulsă din confortul post-istoric și aruncată, fără avertisment, într-un curs intensiv de supraviețuire politică. Dacă istoria avea cândva un ton academic, în ultimii ani a trecut la sarcasm brutal.
Primul semnal a venit, firește, dinspre Insule. Brexitul – acel gest teatral prin care Marea Britanie a trântit ușa anunțând că „se descurcă și singură” – a spulberat ideea că proiectul european ar fi ireversibil. Am descoperit că Uniunea nu e o lege a naturii, ci o construcție politică vulnerabilă la sloganuri simple și nostalgii bine ambalate. Europa a privit scena cu o grimasă forțată, încercând să pară calmă în timp ce își număra fisurile.
Nici nu s-a așezat bine praful negocierilor, că a apărut un inamic care n-a cerut referendum: pandemia. COVID-19 a reușit performanța de a suspenda libertăți fundamentale în numele binelui comun și de a demonstra cât de subțire e granița dintre solidaritate și egoism. Am aflat rapid că „suntem toți în aceeași barcă” funcționează excelent ca metaforă, dar mai puțin când fiecare vâslește în direcția lui. Totuși, sub presiune, Europa a înțeles ceva esențial: coordonarea nu e un moft birocratic, ci o condiție de supraviețuire.