Idealuri mari, bucurii amânate și adevărul simplu – viața nu are variantă de probă. Nu e obligatoriu să atingi idealul. Sună bine. Dă bine. Problema apare când idealul e atât de sus încât nu mai e reper, ci decor. Îl invoci, dar nu-l atingi. Și, între timp, pari mai degrabă un visător simpatic decât un om eficient.
Ne place să spunem că important e drumul, nu destinația. În realitate, trăim ca și cum drumul ar fi o corvoadă: „să treacă”, „să scap de”, „să ajung odată”. Practic, ne grăbim să consumăm viața ca să ajungem la momentul în care, teoretic, vom începe să o trăim.
Bucuria? O amânăm. Perseverența? O confundăm cu încăpățânarea de a merge în gol.
Apoi vine scuza universală: „fac pentru ai mei”. Nobil, desigur. Dar folosit prea des, sună a alibi.