… Dar riscă să piară în mlaștina globalizării. Și totuși, ea este izvodită din vechimea (obârșirea) neamului românesc, fiind „doina dorurilor noastre”, cum a simțit-o Alexei Mateevici, autorul celebrului poem închinat „limbii sfinte” devenit imnul de stat a celei de a doua țări românești, Republica Moldova.
Și Duhul cosmic al plaiului magic rotund ivit între Carpați, Dunăre, Nistru și Marea Neagră, și l-am numit pe Mihai Eminescu, a văzut-o ca pe un fagure de miere. Iar pentru un mare rostuitor de cuvinte potrivite, Nichita Stănescu, era „patria mea” (extrapolând, ea este „patria noastră”).
Așa că nu înțeleg și ca să fiu sincer, nu vreau să înțeleg de ce unii (și din păcate, nu sunt puțini aceia, printre care se numără și personalități ale vieții culturale și o parte din mass-media), și dă-i și luptă și luptă și dă-i, ca să zăgăzuiască evoluția firească a acestei „limbi sfinte”.
Nu este oare limba Grădinii Maicii Domnului, de aici și sacralitatea sa vernaculară? Este! Și tocmai de aceea, cine nu o respectă și o mutilează, săvârșește un abominabil act de leznațiune română. Căci dacă este (ierte-mi-se îndrăzneala, dar un ghes irepresibil nu mi-a dat pace) să adaug ceva la spusa lui Nichita Stănescu, eu cred că limba română este nu numai patria în care locuim de când am venit pe lume ca popor al lui Dumnezeu, ci și Conștiința de sine, exprimată prin viu grai și în scris, a acestui popor. Dar la noi democrația, pe lângă altele, este „originală” și din această pricină, până și drepte legiuiri sunt răstălmăcite/nerespectate într-o smintită „veselie”, ceea ce de fapt produce haos.
Ca atare, democrația mai înainte pomenită poate duce la dispariția de pe fața lumii a unei țări și a unei națiuni care o locuiește. În 1953, prin hotărârea bolșevic-stalinistă a Consiliului de Miniștri, s-au făcut unele modificări ale structurii gramaticale a limbii române pentru a o transmuta în familia slavă (și pe care le-am simțit ca elev pe propria piele); o inimaginabilă aberație, pentru că ortografia, ortoepia, morfologia unei limbi nu se mistifică prin decizii dictatoriale guvernamentale.
Dar în 1993, Academia Română, singura instituție națională științifică în măsură, în înțelepciunea ei, să stabilească normele amintitei structuri, a hotărât, publicându-se în Monitorul Oficial, să repare mutilarea/idioțenia din urmă cu 40 de ani. Și ne-au adus limba la evoluția sa firească, fiind, nu-i așa, cum se spune pe bună dreptate, un organism viu. Dar oportuniștii de serviciu, savanții de debara, și nu numai, au sărit ca arși din cizmele sovietice, hulindu-i pe lingviștii academicieni și opunându-se cu furie („mânie proletară”) îndreptățitei reparații.
(va urma)