Puterea reală a Uniunii Europene nu a constat doar în capacitatea normativă și de gestionare a interdependențelor complexe, ci și în continua mobilitate transformativă a proiectului european, constând nu doar în adaptare, cât în viziunea devenirii acestuia. Din păcate, în ultimele două decenii liderii europeni din Bruxelles, cel mai adesea aflați sub presiunea intereselor individualizate ale unoe state membre, treptat au înlocuit metoda comunitară și a negocierilor europene continui cu guvernanța corporatistă, iar în ultimii ani cu metota echilibrului de putere în procesul decizional european.
Politicienii și factorii de decizie politică au semnalat că au perceput nemulțumirile cetățenești și ale organizațiilor societății civile, că niciun mesaj public european nu va fi susținut fără a se cere opinia și sfatul tuturor părților interesate, inclusiv a industriilor și partenerilor sociali. Politicile de mediu, de exemplu, au consecințe economice cu un impact uriaș asupra companiilor și vieții sociale din statele membre.
Odată cu reconfigurarea globalizării și concurența mai puternică din partea țărilor emergente, prosperitatea economică pe termen lung a Europei va depinde de puterea bazei sale industriale și sociale.