Poate cel mai interesant experiment personal pe care l-am întâlnit a apărut în 2003, la Bruxelles. Împreună cu un grup de români interesați de politicile europene, am încercat să construim un mic club cu o regulă esențială: puterea nu trebuie să se stabilizeze.
Am decis de la început că președintele va avea mandat de un an și nu va putea fi reales. Ideea era simplă: să evităm osificarea, acea tendință naturală a oricărei structuri de a se închide în jurul acelorași oameni.
Dar adevărata „invenție” a fost mecanismul de alegere. În loc să alegem direct un lider, am ales trei persoane prin votul membrilor. Apoi acești trei își alegeau, dintre ei, președintele.
Pare complicat? În practică, a fost surprinzător de stabil. Sistemul a funcționat șapte ani la rând fără blocaje majore. Și poate cel mai important, a creat un echilibru interesant între votul popular și negocierea internă.
Ce am învățat din toate aceste exemple este că alegerile nu sunt doar despre preferințe, ci despre design. Despre cum construiești regulile jocului. Despre cum aceeași mulțime de oameni poate produce rezultate diferite în funcție de arhitectura deciziei.