La Cluj, „U” e echipa favorită. În Europa, „UE” a devenit structura favorită. Nu chiar cu fulare ridicate spre Bruxelles și nici cu scandări federaliste prin piețe, ci mai degrabă cu acel tip de atașament calm pe care îl ai față de un club în care ai intrat greu și din care nu mai vrei să fii dat afară. O analogie poate forțată, desigur, fără să-i deranjăm pe suporterii CFR-iști și fără să ne transformăm în fanatici europeni. Mai ales că, spre deosebire de „U”, UE nu are stadion, galerie și nici echipă de fotbal. Are însă altceva: o socoteală de fațadă care, oricât ar părea contabilicească, spune multe.
România contribuie cu aproximativ 5% și primește însă cam 15% din bugetul naţional de la cel european. Poduri, autostrăzi, școli renovate, agricultură, burse, digitalizare. Sigur, cifrele sunt utile când vrem să ne bombăm pieptul patriotic prin talk-show-uri. Dar adevărata miză nu stă doar în bani. Stă în interconectivități și interdependențe. În faptul că milioane de români lucrează, studiază sau trăiesc în spațiul european fără să mai simtă granița ca pe un zid. În faptul că pașaportul românesc nu mai vine cu acea umbră de suspiciune de altădată.