În cartea „Urgenţele euro-cetăţenilor”, Franck Biancheri, preşedintele AEGEE-Europe din acea perioadă, descrie dificultăţile în procesul de decizie comună şi istoria complicatei adoptări a programului Erasmus, primul program global care se adresează exclusiv tinerilor.
„În 1986, Comisia Europeană a început prin a explica (n.a. Comitetul Director al Asociaţiei Studenţilor Europeni – AEGEE-Europe – din acea perioadă) cine bloca programul Erasmus şi de ce. Pentru cei care erau dovada vie că mii de studenţi au dorit să studieze în Europa, a fost într-adevăr absurd ca un astfel de program să nu fie adoptat. Faptul că schimburile universitare din ţările europene au fost, în principal, concretizate cu Statele Unite părea în contradicţie totală cu obiectivele Comunităţii Europene şi, în special, cu recentul Obiectiv ‘92. Opoziţia, desigur, a fost legată de probleme bugetare: trei state membre – Franţa, Germania şi Marea Britanie – au refuzat să deblocheze fondurile necesare. La acea vreme erau dificultăţi în a înţelege cum o decizie luată în timpul Summit-ului European putea fi blocată de unele din statele participante”.
În fond, motivul adevărat al acestei opoziţii iniţiale faţă de programul Erasmus nu a fost chiar de natură bugetară.