Fugit irreparabile tempus, a crezut, și, de fapt, nu s-a înșelat Vergiliu în celebrele sale „Georgice”. Da, timpul, o convenție spațio-temporală inventată de om pentru a-și măsura cursul existenței sale pământești, deci, timpul ființei umane este fără de întoarcere. Dar, căci există și un dar, chiar dacă este fără de întoarcere, în timp omul poate lăsa și urme, dovezi, peceți, în fond mărturii care să-i poarte amintirea faptelor sale săvârșite. Și dacă sunt creatoare, cum ar fi o faptă de cultură, cu atât mai bine, mai profitabil pentru cei ce vin prin vreme, adică pentru generațiile viitoare.
Așa cum este și extraordinara poveste a Festivalului Național al Romanței „Crizantema de aur”, o poveste care continuă. Astfel că la împlinirea a 57 de ani de trecere a sa prin timp, acum, sub auspiciile acestei romantice toamne târgoviștene, și sub semnul auroral al tradiției și identității naționale, festivalul cultural de sub Turnul Chindiei este, fără niciun dubiu, cel mai longeviv dintre manifestările muzicale festivaliere românești.
A înfruntat, datorită unor oameni de curaj, pasionați, unele rigori dogmatice din, iată, demult apusa „societate socialistă multilateral dezvoltată”, dar și după, când unii i-au dorit dispariția. Însă, odată cu apariția în peisajul culturii românești a Asociației „Cetatea Romanței”, așezată sub tutela benefică a UNESCO, și în mod deosebit a întemeietorilor acestei asociații, Aliona Mavrodin Vasiliu și Teodor Vasiliu, care și-au făcut din promovarea infatigabilă a Romanței o rațiune de a fi a existenței lor, festivalul, se poate spune, a fost reîntemeiat cu eclatanță.
Și că așa au stat și stau lucrurile, cel ce semnează acest editorial depune mărturie cu mâna pe inimă, atâta vreme cât, de 57 de ani – O, Doamne, nici nu-mi vine a crede – cronicărește pe proprie, nu-i așa, iscălitură, povestea „Crizantemei de aur”. Și, fără falsă modestie, pot spune că festivalul, prin natura împrejurărilor, face parte și din existența mea ca gazetar de meserie.
Și mă mândresc cu acest fapt, mai cu seamă că nu am sperat să-i fiu cronicar peste o jumătate de veac. Și, sincer, dacă bunul Dumnezeu ar vrea, am să-i mai fiu.
(va urma)