Spre miezul nopții unei zile de vară bântuite de o arșiță nemiloasă, părinții mei, pe ale căror chipuri am văzut cum se așternuse o apăsătoare îngrijorare, stăteau cu urechile lipite de un aparat de radio Columbia cu acumulator, așteptând transmiterea unui important mesaj către țară. Cu toate că eram la vârsta pantalonilor scurți (peste câteva zile aveam să pornesc pe calea cunoașterii, un abecedar și o tăbliță de ardezie în ghiozdanul de carton presat), am înțeles / simțit că ceva extraordinar se va petrece peste câteva clipe.
Și într-adevăr, către miezul nopții, în difuzorul aparatului de radio s-a auzit vocea nehotărâtă a regelui Mihai. Iar de pe chipurile părinților mei s-a șters îngrijorarea, fiind înlocuită de o sinceră bucurie, cu lacrimile jucându-le pe pleoape. România, și asta am înțeles simțit din discuția părinților, apropo de mesajul regal, a întors spatele nemților lui Hitler, trecând într-o altă tabără militară.
Bucuria a cuprins și Găeștiul în care locuiam pe atunci. În toate casele s-au aprins luminile. Localnicii au ieșit în stradă – și noi, odată cu ei – prinzându-se într-o mare horă. Credeau că pentru români, războiul luase sfârșit. Și înjurau de mama focului pe Hitler, iar pe conducătorul statului Mareșalul Ion Antonescu, de la adorație, îl trecură la hulire. Și-a fost să fie 23 august 1944.
Pe toamnă, am văzut năvala trupelor Armatei Roșii și prin Găești, îndreptându-se viforoase „na Berlin” („la Berlin”), un zdrahon de ofițer sovietic – ce grad o fi avut, nu știu – înfigându-i tatălui meu în piept un ditamai pistolul și smulgându-i ceasul de buzunar pe al cărui breloc auriu se vedea clar simbolul dolarului american, dar pentru acel rus uriaș neînsemnând altceva decât… SS. „Davai ceas”, nu-i așa, chiar dacă era un „American clock”? Însă de unde să știe acel „sovietki ofițer”, sfidător în sălbăticia-i, limba marelui aliat de peste Atlantic?
(va urma)