Pericopa evanghelică din Duminica a 3-a după Sfintele Paşti ne arată purtarea plină de devotament, credinţă şi iubire a persoanelor care au avut grijă de Domnul atunci când El moare ca om, doborât de păcatele oamenilor.
Iosif şi Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care nu L-au părăsit şi au putut, cu proprii lor ochi, să vadă şi să cerceteze că El a murit şi a fost îngropat: mai erau şi femeile mironosiţe. Printre acestea erau: Maica Domnului, Maria Magdalena, Maria (soţia lui Cleopa şi mama lui Iacov şi a lui Iosif sau Iosi), Ioana (soţia lui Huza, administratorul casei lui Irod-Antipa), Salomeea (mama lui Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu), Suzana şi cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria. Mai poate fi amintită cu acestea şi Sfânta Veronica, cea care I-a dăruit Mântuitorului, pe drumul spre răstignire, un ştergar (sau o năframă) pentru a-Şi şterge faţa plină de sudoare şi sânge.
Din Evanghelii aflăm că mironosiţele erau femei credincioase, care duceau o viaţă curată, sfântă, de rugăciune şi post, de înfrânare şi milostenie, care L-au admirat şi L-au preţuit pe Mântuitorul Iisus Hristos, ajutându-L pe Acesta şi pe Sfinţii Apostoli în lucrarea sfântă de propovăduire a Evangheliei. Ele însoţeau discret, dar cu multă râvnă, pe Iisus şi pe ucenicii Săi în locurile unde aceştia mergeau; ajutau cu bani sau cu munca necesară pentru pregătirea meselor, a hainelor şi a celor trebuincioase pentru odihnă.
Femeile mironosiţe nu L-au părăsit pe Iisus nici în timpul patimilor Sale, perioadă în care au dat dovadă de mare bărbăţie: atunci când ucenicii s-au împrăştiat de frica iudeilor şi Petru s-a lepădat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe erau sfintele femei mironosiţe, în frunte cu Maica Domnului, cu Maria Magdalena şi cu Apostolul dragostei, Ioan, singurul dintre Apostoli care a mers cu Iisus până la cruce. Căci dragostea dumnezeiască nu se poate părăsi niciodată.
Bineînţeles că atunci multe din aceste femei au fost lovite, altele luate în crudă bătaie de joc, mai ales Maria Magdalena, a cărei viaţă era cunoscută. Dar ele nu mai voiau să ştie altceva şi nu mai vedeau nimic decât drumul durerii, Crucea şi pe Mântuitorul lumii – Iisus. Nu le păsa de batjocurile şi de toată răutatea iudeilor.
În dimineaţa Învierii Mântuitorului, femeile mironosiţe au fost cele mai curajoase dintre toţi oamenii care L-au cunoscut pe Hristos Mântuitorul. Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales Sf. Ioan Gură de Aur, compară curajul femeilor mironosiţe cu teama prea mare a Apostolilor. Ele au fost primele care s-au învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul Cel Înviat din morţi, căci, Evanghelia după Matei ne spune că pe când mergeau ele de la mormânt spre casă, Iisus Cel Înviat din morţi le-a întâmpinat şi le-a zis: „Bucuraţi-vă, nu vă temeţi!” (Matei 28, 9), iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dat femeilor mironosiţe o răsplată unică: de a fi aflat – cele dintâi – de Învierea Domnului, de a fi văzut – cele dintâi – pe Iisus Cel înviat, şi de a fi dus – cele dintâi – vestea cea mare chiar ucenicilor Săi. Aşa după cum femeia auzise, după căderea în păcat, osânda rostită de Dumnezeu, tot femeia va auzi, cea dintâi, vestea cea mare a izbăvirii din morţi prin Iisus Hristos Cel Înviat. Lumea a aflat de Învierea Domnului prin Sfinţii Apostoli, dar ei primiseră această veste de la femeile mironosiţe.
Spre deosebire de apostoli, mironosiţele nu au fost chemate, şi nici alese. Credinţa lor şi dragostea lor pentru Hristos, evlavia lor, setea lor de mântuire le-au făcut să-L urmeze în călătoriile Sale misionare şi să-I slujească din avutul lor.
Pr. Vasilache Ioan – parohia Ocnița I