Experiența ultimelor două decenii arată că Uniunea Europeană tinde să avanseze instituțional în perioade de criză. Criza financiară globală din 2008 a determinat consolidarea guvernanței economice și a mecanismelor de supraveghere bancară. Pandemia de COVID-19 a condus la crearea unor instrumente fiscale comune fără precedent și la lansarea programului de redresare finanțat prin împrumut comun. Nu în ultimul rând, criza de securitate declanșată în 2022 a accelerat cooperarea în domeniul energiei, apărării și al autonomiei strategice. Aceste exemple sugerează că integrarea europeană este adesea impulsionată de necesitatea gestionării unor șocuri externe majore.
Cu toate acestea, fiecare dintre aceste crize readuce în prim-plan aceeași întrebare fundamentală: cum poate Europa să își păstreze nivelul ridicat de protecție socială fără a compromite competitivitatea economiei care îl finanțează? Răspunsul nu poate consta exclusiv în reducerea cheltuielilor sociale, dar nici în ignorarea limitelor economice ale finanțării acestora. Este necesară o schimbare de paradigmă, în care politicile sociale și cele economice să fie concepute ca elemente complementare ale aceleiași strategii de dezvoltare durabilă.