De multe ori, în partidele susținute de Chindia pe stadionul „Eugen Popescu”, mă aplec peste balustrada dintre masa presei și tribună, pentru a sta de vorbă cu spectatorii. Pentru mine, acele scurte dialoguri reprezintă un moment al adevărului și, recunosc, mi-au oferit o altă alternativă spre materialul care urma să apară. În urmă cu vreo 6 ani, la un meci al Chindiei pe stadionul „Dinamo”, din prima ligă, mi s-a refuzat accesul la masa presei, pentru că legitimația, emisă de o organizație profesionistă, nu era vizată. Cu ajutorul lui Cornel Dinu, uriașul internațional al României, legendă a fotbalului nostru, originar din Târgoviște, am ajuns la „masa… tutunarilor”, unde Ovidiu Ioanițoaia era… coșul. Nu am rezistat tavernei, și m-am întors în tribună, chiar lângă micuța galerie a Chindiei. Să fi avut timp, hârtie și răbdare, pentru nașterea unei cărți referitoare la fotbalul dâmbovițean! Amintirile suporterilor dâmbovițeni curgeau precum Ialomița în scrierile lui Dio Cassius sau, mai nou, ca în inegalabilele povestiri ale lui Vlahuță. Atunci, pe stadionul „Dinamo”, am învățat că jurnalismul sportiv trebuie să treacă peste balustrada care separă ziaristul de suporter, că, de fapt, aceasta nici nu ar fi trebuit să existe. Mă uit la Alexandru Istrate, aproape leat cu mine, cum vine la masa presei de pe „Eugen Popescu”, își ia foaia de joc și coboară în tribună unde, zice el, este mult mai cald. Îl cred, căldura suporterilor Chindiei este mult mai calorică decât cea a jurnaliștilor, mulți dintre ei reci față de echipa Cetății, chiar bucuroși când echipa pierde!! Eu, la minuscula mea înălțime, când marchează Chindia sar mai sus decât un coleg care are 2 metri! Am resporturi bune, chiar și la 71 de ani, pentru că elasticitatea lor pleacă din suflet, din iubirea pentru echipa fanion a Cetății, din istoria Metalului, CS-ului, Micului Ajax și a Chindiei de azi, pe care o iubesc chiar și atunci când o critic pentru nereușite, cum se întâmplă în această perioadă. Iubesc și suporterii Chindiei, pe cei care știu să aplaude și după 6 înfrângeri consecutive în play-off. Peste balustrada adevărului, un suporter mi-a spus în pauza meciului cu Voluntari: „Vin la meciuri și pentru dumneavoastră!”. O lacrimă, pornită instantaneu, avea să-și continue șiroiul acasă, și să mă convingă că nu am trăit chiar degeaba. Și mai există o bucurie pentru mine, când mă văd înconjurat de tinerii colegi de la „Jurnal de Dâmbovița”, jurnaliști de top în presa sportivă din România, sub „bagheta” neobositului șef Costin Mihai. Deși există, balustrada adevărului nu reprezintă nicio îngrădire de comunicație între jurnalist și suporter, dimpotrivă.
Publicitate
Citeşte şi
Publicitate