Poate că adevărata întrebare nu este dacă Europa vrea să fie competitivă, ci dacă își permite să nu fie. De peste 25 de ani îmi desfășor activitatea în inima Bruxelles-ului european și am urmărit îndeaproape construcția europeană, inclusiv modul în care a fost abordată tema competitivității industriale. Privit în perspectivă, acest subiect reprezintă un fir roșu al proiectului european. Deși nu a beneficiat întotdeauna de o vizibilitate mediatică ridicată, el a revenit periodic pe agenda politică sub forme diferite, având însă aceeași miză: menținerea prosperității într-o economie globală aflată într-o transformare accelerată.
Un moment definitoriu a fost Strategia de la Lisabona, lansată și adoptată de Consiliul European în martie 2000. Aceasta pornea de la constatarea că Europa risca să rămână în urmă față de Statele Unite și economiile emergente din Asia în ceea ce privește productivitatea, inovarea și competitivitatea. Obiectivul era ambițios: transformarea Uniunii Europene în „cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume” până în 2010. Accentul era pus pe cercetare, inovare, digitalizare și consolidarea pieței interne.