De multe ori nu te sacrifici pentru alții, ci eviți să-ți asumi alegeri pentru tine. Iar combinația dintre frustrare și datorie nu produce nici oameni fericiți, nici familii echilibrate.
Copiii duc greul. Le livrăm idealurile noastre, ambalate frumos, dar apăsătoare. Le spunem ce ar trebui să devină, în loc să vedem ce sunt. Și ne mirăm că nu sunt fericiți pe un drum care nu le aparține.
La scară mare, facem același lucru. Avem o țară ideală în cap – importată din poveștile altora. „Acolo se poate”. „La noi nu”. Multă teorie, puțină construcție. Ne place mai mult să explicăm cum ar trebui să fie decât să facem ceva, oricât de mic, ca să fie.
Concluzia? Idealul e util doar dacă e utilizabil. Bucuria e valoroasă doar dacă nu e amânată la infinit. Iar viața nu e un draft care se tot corectează până iese bine. E varianta finală, chiar dacă nu arată ca în plan.