Să dezvăluim tranșant adevărul istoric. La 9 mai 1945, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe teatrul de bătălie din Europa, România era un stat învingător, a patra forță militară contributoare la înfrângerea Wehrmachtului hitlerist, contribuție recunoscută de unele state învingătoare.
Recunoașterea a fost obturată, însă, de Uniunea Sovietică (Rusia de astăzi), care, chiar și prin armistițiul din septembrie 1944, și prin tratatul de pace de la Paris din 1947, a considerat (consideră încă) România un stat învins, iar armata română – capitulardă. Statele Unite, Marea Britanie și Franța au binecuvântat, pe proprie semnătură, această decizie a lui Stalin. Adevărul istoric în această privință este evident: pe frontul de Est, armata română a fost victorioasă, cu toate dramaticele lipsuri în înzestrarea tehnică și de echipament, și de hrană, care au măcinat-o, iar după Stalingrad s-a aflat în retragere strategică.
Însă, la 23 august 1944, speculând inteligent și cu profund spirit patriotic momentul conjunctural existențial crucial, înțelegând dezastrul care ar fi urmat dacă România ar fi rămas cramponată de Germania nazistă (adică dispariția statului), Regele Mihai I și grupul de acțiune din jurul său au decis întoarcerea armelor și trecerea în tabăra Națiunilor Unite. Într-o situație, cum însuși Stalin a recunoscut, în care înfrângerea Wehrmachtului hitlerist nu se întrevedea.
Apoi, s-a decis astfel: armata română (și asta este drept), în alianță de front cu inamicul de până mai ieri, Uniunea Sovietică, a eliberat Transilvania de Nord-Vest de ocupantul hortist maghiar, Ungaria, Cehoslovacia și Austria. La 9 mai 1945 era încă în plină ofensivă în patrulaterul boem. Ori, dacă ar fi fost învinsă și ar fi capitulat, nu ar fi fost posibil să mărșăluiască ofensiv pe frontul de vest. Ce a urmat se știe: interesele marilor puteri și cumplita vrăjmășie a Moscovei (care nu a dispărut nici astăzi) i-au fost potrivnice. Șii, cu de-a sila și prin trădarea aliaților occidentali (nici asta nu mai este un secret), timp de 45 de ani, România, învingătoare în al Doilea Război Mondial, dar învinsă de amintitele interese, a fost prizonieră în lagărul comunist. Însă și așa, a rămas (și a fost un miracol, cum de altfel este întregul popor român), geocivilizațional, parte din orizontul civilizației europene, creștine și democratice liberale. Dincolo de aceste adevăruri istorice, se află doar impostura.