Cei care mă cunosc, ca jurnalist, știu că sufletul meu rătăcește pe meleagurile fotbalului din Triunghiul dâmbovițean, fără nicio busolă, pentru că nimic nu este mai frumos decât să te pierzi, să rătăcești, într-o lume în care nu există puncte… cardinale. Ce apanaj moștenesc, ca un fiu al Leaotei, din Râu Alb, nu am „viziuni” să vă spun. Totuși, prima amintire sportivă, de excepție, o păstrez de la primul campion mondial de lupte greco-romane, râureanul Ion Cernea.
Aveam 11 ani când, la Tampere, în Finlanda (1965), dinamovistul obținea coroana, la 63 de kg, într-un sport moștenit de la primii gladiatori ai lumii. Atunci, pe un carnețel… vocabular, mi-am notat cu majuscule: „Ion Cernea, din satul meu, este campion mondial!” Aceste cuvinte, scrise cu celebrul toc înmuiat în cerneala din călimară, au constituit prima mea cronică sportivă a vieții.
Dar, nu trântele, luptele corp la corp, m-au fascinat, ci sportul cel mai frumos, fotbalul. Încă de la 6 ani eram pe stadionul „Metalul” ca și copil de mingi, „prieten” al marelui portar Marin Andrei. Repetatele mutații Târgoviște – Râu Alb, datorate serviciului tatălui meu, mi-au ștrangulat „activitatea”, de pe raiul copilăriei, dreptunghiul verde de lângă Casa Armatei, deși eram înscris la grupa mică. Rătăcirea sufletului a continuat, tot fără busolă, dar niciodată nu m-am simțit pierdut într-o astfel de lume. Am rămas fidel locului, gliei de pe iazul Ialomiței, de sub Turnul Chindiei, unde ne jucam hoții și vardiștii.
Timpul și-a văzut de treaba lui ireversibilă, ca și viața mea. Dar, pasiunea rămâne pasiune, adică fotbalul. Am jucat la câteva echipe mici, Vulturii Câmpulung, ASA Mihai Bravu (jud. Ilfov) și, desigur, Haiducii Râu Alb. Dar, mult mai pregnant am făcut-o pe plan jurnalistic. La 20 de ani, scriam cronicile meciurilor din Ilfov, deși eram militar în termen. După absolvirea Școlii de ziaristică (așa se numea atunci), am debutat în paginile ziarului Sportul. Apoi, Scânteia, România Liberă, Dâmbovița, precum și în revistele Sport, Albina, Magazin Istoric, etc.
După 1989 am fost prezent în Fotbal Plus, Cotidianul și Jurnal de Dâmbovița, ziarul sufletului meu! La acest moment, aniversar pentru mine, este o datorie de onoare să-i mulțumesc domnului George Coandă, pentru toate sfaturile pe care mi le-a dat la începuturile vieții mele de jurnalist.
De asemenea, pentru găzduirea ireproșabilă, într-o CASĂ ADEVĂRATĂ DE PRESĂ, mulțumesc Cotidianului Jurnal de Dâmbovița, și-i promit colaborare pe viață! Uriașa arhivă, pe care am acumulat-o în acești 50 de ani, este mândria vieții mele, acum la împlinirea a 70 de ani. Am scris și un roman, Giurcanul, dedicat scumpei mele nepoțele Ania, și cred că urmează încă unul, dedicat fotbalului. Da, un roman despre fotbal.
Nu pot să închei această rătăcire a sufletului, fără a mulțumi și colegilor Costin Mihai și Cosmin Sava, jurnaliști școliți pentru secolul XXI. Desigur, mulțumesc familiei pentru îngăduința de a mă suporta atâtea nopți cu… lumina aprinsă. Cu bine!