Aproprierea de Dumnezeu se realizează prin credință, și înseamnă a-ți deschide mintea spre a fi luminată prin cunoașterea Lui, a-ți uni voința cu voința Lui prin ascultare mântuitoare, a-ți pune lucrarea la dispozitia Lui, pentru ca El să împărățească întru tine, neștirbindu-ți demnitatea sau libertatea, ci dimpotriva, ridicându-te la vrednicia de fiu după har.
Trebuie menționat faptul că omul modern are multe îndoieli în credinta sa și se aseamănă prin aceasta Apostolului Petru, care coborându-se din corabie, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „a pornit-o spre Iisus; şi nu se bucura atâta Petru că merge pe apă cât se bucura că merge la Iisus. A biruit primejdia cea mare, marea, dar a fost biruit de una mai mică, vîntul! Aşa e omul! De multe ori reuşeşte în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici”. Însă, omul modern poate reuși în biruirea crizelor ce îl cuprind, odată cu întâlnirea lui Hristos, deoarece sensul omului, și implicit al vieții sale, corespunde, în finalitatea sa, îndumnezeirea prin „vederea lui Hristos și apropierea de El”.
Reținem faptul că atunci când noi nu facem ce trebuie să facem, nici Dumnezeu nu stă alături de noi. Cufundarea omului modern în păcat și patimi estompează vederea lui Hristos și implicit apropierea de El, ancorând firea umană în iraționalitate ceea ce atrage cu sine deteriorarea vieții. În felul acesta omul modern nereligios, datorită unei false concepţii despre libertatea sa, are deseori tendinţa de a voii să fie stăpânul vieţi sale biologice şi deci deopotrivă al cufundării sale, alegând imanentul și iraționalul. De aceea omul modern v-a trebui să se preocupe în primul rând de calitatea vieții sale morale, de înduhovnicire, de o creștere și o armonie interioară, de o întărire în credință, ca astfel să poată transmite această stare către aproapele și către lume, păstrând legătura de iubire neîntreruptă cu Dumnezeu prin conlucrare și comuniune harică în Hristos.
În sensul acesta, Sfântul Ioan Gură de Aur apune că „dacă Petru n-ar fi fost slab în credinţă, ar fi înfruntat cu uşurinţă vântul. De aceea Hristos îngăduie ca vântul să sufle mai departe şi după ce l-a luat de mână, pentru a-i arăta că atunci când credinţa îi era puternică, vântul nu-1 putea vătăma cu nimic. Hristos a făcut cu Petru aşa cum face o pasăre cu puiul ei, sprijinindu-1 cu aripile şi aducându-1 din nou în cuib, când puiul iese din cuib înainte de vreme şi cade”.
Așadar, prin credință, putem ajunge și noi la Hristos Domnul, mergând pe marea vieții, uneori având și cufundări dar cerând mereu ajutorul Lui, și asemenea Apostolului Petru, vom fi salvați de către El, Care încetul cu încetul ne atrage pe toţi spre gânduri din ce în ce mai înalte, și numai în felul acesta credința noastră va devini puternică, neîndoielnică, lucrătoare și mărturisitoare.
Pr. Dr. Bugiulescu Constantin-Valentin, Parohia Voinești II