Zona euro funcționează deja ca un nucleu de integrare profundă, cu reguli comune, mecanisme de stabilitate și o interdependență economică greu de reversat. Întrebarea nu mai este dacă această integrare va continua, ci dacă restul Uniunii va ține pasul sau dacă Europa va evolua inevitabil către un model concentric.
Crizele ultimului deceniu au accelerat această transformare. Brexit-ul a demonstrat costurile politice și economice ale retragerii. Pandemia a forțat statele să accepte emiterea de datorie comună – o decizie de neimaginat cu câțiva ani înainte. Războiul din Ucraina a schimbat prioritățile strategice și a readus apărarea și securitatea energetică în centrul politicilor europene. În fiecare caz, răspunsul a fost mai multă coordonare și mai multe instrumente comune. Logica neofuncționalistă a spillover-ului funcționează: integrarea într-un domeniu creează presiune pentru integrare în altele.
Totuși, există un blocaj structural. Bugetul UE rămâne la un nivel simbolic în raport cu ambițiile politice și economice asumate.