Studiind catalogul oficial al Campionatului Mondial 2026, privirea mi se blochează pe celebrul stadion din Guadalajara, Mexic. Cei 72 de ani ai mei, o iau razna, se rostogolesc spre Mondialul din 1970 când, pe „Estadio Jalisco” s-au întâlnit Pele, Tostao și Clodoaldo, cu Dumitrache, Dinu și Dembrowschi. Azi, celebrul stadion al amintirilor noastre se numește Akron și are 48.000 de locuri. Atunci, tot la ore de noapte, la Mondialul din 1970, coboram pe cearșafuri înnodate de la ferestrele etajului 2, pentru a merge la un club de noapte, singurul din tot orașul Câmpulung-Muscel, care avea televizor. Plăteam 2 lei și îl vedeam pe Dumitrache cum se „joacă” cu cei mai celebri fundași ai lumii, lacrimile provocate de fumul „veteranilor” din club și cele ale sufletului meu de dinamovist, formând LACRIMA pe care viitorul avea să mi-o prelungească pentru tot restul vieții. Da, eram elev la ARO Câmpulung, și jur că am jmirgheluit zeci de matrițe, pentru celebrele automobile fabricate aici. Deși, o școală de jurnalistică mi-a împărțit viața în două, am făcut precum părinții care trebuia să-și hrănească ambii copii. Să revenim la dorul de Guadalajara. După Mondialul din 1970, la vreo 2 ani, am văzut un film artistic, „Guadalajara”, în care un copil mexican, desigur, a fost prezent la toate meciurile din grupa României, inclusiv România – Brazilia, 2-3. Nu cred că a existat vreodată, pe străzile Câmpulungului, o efervescență mai mare ca aceea, bulevardul „Pardon” fiind asediat. Mă credeți? Filmul a rămas blocat la Câmpulung încă trei zile, deși rolete trebuiau să plece spre Pitești! Și eu am văzut de trei ori pelicula, o visam noaptea. Câtă bucurie trăiești (mai ales la vremea aceea) să vezi, pe ecran cinematografic, meciurile României de la Campionatul Mondial din Mexic, 1970. Peste câteva zile, voi revedea Guadalajara, dar nu și pe acel copil superb, al cărui nume s-a pierdut în mintea mea…