Într-o lume tot mai fragmentată și grăbită, ne rămâne o întrebare care refuză să tacă: ne mai aparținem cu adevărat ca persoane? Sau suntem absorbiți într-un joc societal care, deși pare inevitabil, ne transformă lent în spectatori ai propriei vieți?
Trăim într-o realitate tranzacțională. Negociem constant — cu alții, cu timpul, cu principiile noastre. Ne vindem atenția, ne fragmentăm conștiința, ne împrumutăm opiniile. Și de cele mai multe ori, o facem în schimbul confortului. Căci, fără să ne dăm seama, ne-am obișnuit să evităm schimbarea. Am învățat să ne temem de ea, să o amânăm, să o împachetăm în vorbe frumoase dar lipsite de urmări. Presiunea socială și comoditatea ne amorțesc voința, iar când apare ocazia de a rupe cercul, alegem de multe ori… liniștea.
Dar liniștea nu înseamnă progres. Liniștea poate fi și semn de resemnare. A devenit prea ușor să vorbim despre disfuncționalități — despre birocrație, incompetență, corupție, lipsa de viziune. Ce e greu e să acționăm. Pentru că a corecta presupune nu doar energie și luciditate, ci și curaj. Și asumare. Adevărul este că realitatea, așa cum e ea, nu dispare doar pentru că alegem să o ignorăm. Dimpotrivă, ignorarea o întărește.
Statistica ne oferă deseori imaginea pe care refuzăm s-o privim: România înregistrează decalaje semnificative în sănătate, educație, infrastructură. Fenomenul plecării masive în afară, lipsa de coerență în politicile publice, apatia civică — toate sunt date, cifre, măsurători. Ne sperie? Da. Ne copleșesc? Poate. Dar tocmai ele sunt punctul de plecare. Fără diagnostic, nu există tratament. Iar fără acceptarea realității, nu poate exista nicio transformare autentică.