În peisajul european, politica românească pare că a uitat de scopul ei originar. De multe ori, în România, drumul este mai spectaculos decât obiectivul. Se joacă teatru, se mimează reforme, se organizează conferințe cu aer de schimbare, dar esența lipsește. Proiectele pe termen lung sunt sacrificate pentru câștiguri imediate. Se pune accent pe imagine, nu pe consecință. Ne-am obișnuit să alegem nu idei, ci personaje. Nu viziuni, ci reacții. Iar când votul devine emoțional și lipsit de răbdare, direcția se pierde.
Totodată, apartenența la Europa nu este un certificat care ne absolvă de efort. Este o șansă, dar și o responsabilitate. Influența europeană asupra României nu trebuie tratată ca un decor frumos pe care îl afișăm doar când ne convine. A integra înseamnă a înțelege. A prelua valorile, nu doar fondurile. A construi intern acele structuri de reziliență și transparență care să ne facă cu adevărat parte din proiectul european — nu doar prin statut, ci și prin spirit.
Poate că e timpul să revenim la o întrebare simplă, dar grea: ce vrem cu adevărat să fim? Spectatori? Executanți tăcuți ai unei rutine în care nu mai credem? Sau persoane capabile să-și regăsească direcția, chiar și atunci când sistemul pare prea mare, prea vechi sau prea corupt? Răspunsul nu vine imediat. Dar poate începe cu o frază care merită reținută, nu doar astăzi, ci mereu: „Nu evoluăm doar când vrem, ci când alegem lucid să vedem realitatea așa cum este, nu cum ne-ar plăcea să fie”. Luciditatea este primul pas. Curajul, al doilea. Iar asumarea – singura formă reală de libertate.