Eu îi spuneam „Domnul Iepurilă”. Suna haios, dar mi-era jenă să-l abordez frontal ca ceilalți – „Nea Iepurilă”. Pentru că era mult mai vârstă și pentru că mă respecta exagerat. Fuma tot timpul, ba chiar mesteca și bomboane de mentă, în timp ce trăgea cu poftă din țigara mereu aprinsă. Parcă îl văd cum plimba o legături cu mături, operă de artă. Uneori pleca pe jos din Urziceanca, o tăia prin pădure, spre Ciocănești, și tot așa, până la Tărtășești. De acolo, găsea el ceva să ajungă la Târgoviște.
Joia era mai mereu prezent la ședințele de la AJF Dâmbovița. Nu era implicat în spețele care se judecau la Comisia de Disciplină, însă îi plăcea să asiste la discuții despre fotbalul județean, să revadă cunoștințe, să afle noutăți. Mi-era tare drag, dar și el mă simpatiza. Am mers de câteva ori și la Urziceanca, la meciuri. Venea cu mâncare de acasă, pentru arbitri și pentru jucători. Era regulă. Obligatoriu ouă fierte și brânză. Mai punea o ceapă, o roșie, un castravete, împachetate într-un… ziar. Se înțelege. „Tăticule, dacă nu mânânci un oușor, se supără Iepuroaica! E proaspăt, luat ieri de găinușe”.
Era o jignire să refuzi. „Ia și un pic de brânzică, e de văcuță, o bunătate”. Nu veneam nici eu cu mâna goală. Îi aduceam ziare locale, centrale, ce se mai bucura… De ceva vreme, nu l-am mai văzut pe la meciuri. „E bolnav, săracul, nu mai iese din casă. Îi simțim lipsa”, mi-au spus băieții de la Urziceanca și de la Crețu, Dănuț Ivan, Marian Tudor… Se izolase în timpul pandemiei și așa a rămas. Parcă îl văd cu țigară în gură și zâmbetul lui șugubăț, cum mă privea cu bunătate. Domnul Iepurilă, pe numele adevărat Ion Stoica, a fost cu adevărat un personaj fascinant din fotbalul dâmbovițean. Părea un actor de comedie bună, care îți lumina instantaneu fața și transmitea bună dispoziție. Avea mereu vorbele cu el, le potrivea perfect, fiecare cuvânt, fiecare gest, un sufletist. Rămas bun, om bun!