Evanghelia acestei zile ne pune înainte una dintre cele mai profunde și mai actuale învățături ale Mântuitorului Hristos: iertarea aproapelui. Este o temă care nu aparține doar trecutului și nici nu se referă numai la relațiile dintre oamenii din vremea Mântuitorului. Dimpotrivă, ea se așază în mijlocul vieții noastre de zi cu zi, acolo unde apar neînțelegeri, dezamăgiri, nedreptăți, cuvinte grele, trădări și răni sufletești.
Omul are în fața sa două posibilități: aceea de a răspunde răului printr-un alt rău, perpetuând astfel conflictul, sau aceea de a rupe cercul răutății prin bunătate, înțelegere și iertare. Creștinul este chemat să aleagă cea de-a doua cale. Prin aceasta el nu face altceva decât să se apropie de chipul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire, milă și îndelungă-răbdare.
Pilda datornicului nemilostiv începe prin prezentarea unui om care îi datora împăratului o sumă uriașă: zece mii de talanți. Nu este vorba despre o datorie obișnuită, pe care omul ar fi putut-o achita printr-un efort mai mare sau într-un timp mai îndelungat. Este o datorie imposibil de plătit. Tocmai această exagerare a sumei este esențială pentru înțelegerea pildei. Ea exprimă, în plan duhovnicesc, măreția datoriei pe care omul o are înaintea lui Dumnezeu din pricina păcatelor sale. Când împăratul cere socoteală, datornicul își recunoaște neputința și îl roagă să aibă răbdare cu el. În mod surprinzător, stăpânul face infinit mai mult decât i se ceruse: nu îi acordă doar un termen de plată și nici nu îi micșorează datoria, ci îi șterge întreaga datorie. Acesta este chipul iubirii dumnezeiești. Dumnezeu nu se raportează la noi numai după dreptatea strictă a faptelor noastre, ci privește și la pocăința, la căința și la întoarcerea noastră către El.
În această imagine îl putem recunoaște pe fiecare dintre noi. Venim înaintea lui Dumnezeu cu greșeli, cu slăbiciuni, cu păcate pe care uneori le repetăm, cu promisiuni pe care nu le respectăm și cu hotărâri bune pe care le abandonăm. Și totuși, Dumnezeu nu încetează să ne primească. El ne așteaptă cu răbdare și ne oferă mereu posibilitatea unui nou început.
Pilda însă nu se oprește aici. Omul care tocmai fusese iertat se întâlnește cu un semen al său, care îi datora o sumă incomparabil mai mică. Acesta îl roagă să aibă răbdare, însă datornicul iertat refuză orice milă. Uită într-o clipă cât de mult i s-a iertat lui și devine neîndurător cu cel care îi era dator.
Aici se află drama și, totodată, lecția centrală a pildei: omul poate primi iertarea, dar poate refuza să o ofere mai departe.
Este ușor să cerem iertare. Este mai greu să iertăm. Este ușor să observăm bunătatea lui Dumnezeu față de noi și mult mai greu să manifestăm aceeași bunătate față de cel care ne-a greșit. Uneori ne comportăm asemenea datornicului din Evanghelie: dorim ca Dumnezeu să țină seama de circumstanțele noastre, de slăbiciunile noastre și de greșelile noastre, dar când vine vorba despre greșeala aproapelui devenim judecători aspri. De aceea, pilda ne obligă să ne punem o întrebare foarte serioasă: Dacă Dumnezeu mi-a iertat atât de multe, de ce nu pot și eu să iert? Iertarea este cu atât mai dificilă cu cât rana vine din partea unui om apropiat. Un străin ne poate răni, dar uneori rana provocată de el se vindecă mai ușor, tocmai pentru că nu ne leagă de el o istorie personală. În schimb, atunci când ne rănește cineva din familie, un prieten, un coleg, un om în care am avut încredere, durerea este mult mai mare. Nu ne doare doar fapta în sine, ci și faptul că nu ne-am așteptat la ea.
Aproapele ne cunoaște slăbiciunile, ne știe sensibilitățile, ne cunoaște trecutul și, tocmai de aceea, atunci când ne rănește, poate atinge cele mai adânci locuri ale sufletului. De aici apare ispita de a păstra supărarea, de a ne aminti mereu greșeala și de a spune: „Te iert, dar nu te uit”.
Această expresie poate primi însă un înțeles creștin. Putem spune: „Te iert și nu te uit, dar nu te mai țin prizonier în greșeala ta. Nu uit ceea ce s-a întâmplat pentru a mă răzbuna, ci îmi amintesc pentru a mă ruga ca Dumnezeu să te îndrepte și să mă ferească și pe mine de aceeași greșeală.”
A ierta nu înseamnă să spunem că răul nu a existat. Nu înseamnă să numim bine ceea ce a fost rău și nici să acceptăm la nesfârșit nedreptatea. Iertarea înseamnă să nu mai lăsăm răul să ne stăpânească sufletul. Înseamnă să refuzăm să transformăm o rană într-o ură permanentă.
Când nu iertăm, continuăm să purtăm în noi persoana care ne-a făcut rău. Ne amintim cuvintele, retrăim situația, ne imaginăm ce am fi putut spune, ce am fi putut face și cum am fi putut răspunde. Cu timpul, omul care ne-a rănit poate ajunge să ocupe un loc mult prea mare în sufletul nostru. Iertarea ne eliberează tocmai de această robie.
De aceea, iertarea este un act de libertate. Atunci când iertăm, nu îi facem numai un bine celui pe care îl iertăm, ci ne facem și nouă înșine un mare bine. Scoatem din suflet pietrele pe care le-am adunat de-a lungul timpului: cuvinte grele, reproșuri, resentimente, dezamăgiri și judecăți. În locul lor putem așeza pacea.
Pr. Neagu Constantin – parohia Văleni de Jos, Protoieria Târgoviște Nord