A doua duminică din perioada Triodului, închinată întoarcerii Fiului risipitor, aduce în fața credincioșilor una dintre cele mai profunde și mai luminoase pagini evanghelice ale întregului an bisericesc. Relatarea Sfântului Evanghelist Luca despre tânărul care își părăsește casa, își risipește averea și, în cele din urmă, se întoarce la tatăl său, rămâne o sinteză a iubirii negrăite a lui Dumnezeu pentru om. Nu întâmplător, mari gânditori ai lumii au văzut în această parabolă esența creștinismului, în care dragostea lui Dumnezeu depășește orice cădere omenească.
Tatăl din Evanghelie este icoana Părintelui ceresc, Cel care nu încetează să caute pe cel rătăcit și să întărească pe cel statornic. Cei doi fii reprezintă două atitudini ale omului în raport cu Dumnezeu: unul care rămâne aproape, dar riscă să-și împietrească inima, și altul care se îndepărtează, dar revine cu pocăință sinceră. Unii Părinți ai Bisericii au văzut în cei doi frați simboluri ale îngerilor și ale oamenilor, sau ale poporului ales și ale neamurilor păgâne. Totuși, majoritatea tâlcuitorilor subliniază că parabola vorbește despre două moduri de a trăi credința: cu ascultare, dar fără iubire, ori cu rătăcire, dar cu dor de întoarcere.
Fiul cel mare, deși rămas acasă, se dovedește și el „risipitor”, nu al bunurilor materiale, ci al iubirii. El nu poate primi cu bucurie întoarcerea fratelui său, pentru că invidia și autosuficiența îi întunecă privirea. Fiul cel mic, deși căzut în păcat, găsește puterea de a se ridica, iar smerenia îi deschide drumul spre iertare. Astfel, unul risipește averea, celălalt risipește dragostea; unul se întoarce, celălalt refuză să intre la ospăț.
Parabola ne arată libertatea omului de a alege: de a rămâne în casa Tatălui sau de a pleca; de a se pocăi sau de a se închide în sine. Momentul „venirii în fire” al fiului rătăcit este clipa în care omul își vede goliciunea sufletului și înțelege că numai întoarcerea la Dumnezeu îi poate reda demnitatea pierdută. Departe de a-l arunca în deznădejde, suferința îl împinge spre speranță, iar amintirea iubirii părintești îl face să pornească la drum.
Imaginea Tatălui care îl zărește de departe și aleargă spre el este una dintre cele mai tulburătoare din întreaga Scriptură. Ea arată că Dumnezeu nu așteaptă rece și distant, ci privește necontenit spre orizontul inimii noastre, dorind clipa în care vom face primul pas spre El. Tatăl nu cere explicații, nu reproșează, nu contabilizează greșelile. Îl primește pe fiu cu brațele deschise, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iertarea sa este deplină, iar bucuria revederii șterge orice urmă a trecutului.
Această atitudine ne descoperă adevărata natură a iertării: nu doar renunțarea la reproș, ci și uitarea răului. Mari duhovnici ai Bisericii au arătat că iertarea fără uitare rămâne incompletă, o simplă formulă lipsită de putere. Adevărata iertare cere inimii să lase în urmă amintirea răului, așa cum Dumnezeu nu-și mai aduce aminte de păcatele celui care se pocăiește.
Rugăciunea „Tatăl nostru” ne pune în fața acestei exigențe: cerem iertare în măsura în care și noi iertăm. Este ușor să rostești cuvinte, dar greu să ștergi din inimă amintirea nedreptății. Uitarea răului cere smerenie, răbdare și conștiința propriilor neputințe. Când ne amintim cât de mult dorim noi înșine să fim iertați, devenim mai îngăduitori cu cei care ne-au greșit.
Pilda Fiului risipitor rămâne, astfel, o chemare la întoarcere, la iertare și la iubire. Ea ne arată că Dumnezeu nu încetează niciodată să ne aștepte și că drumul spre El este mereu deschis, oricât de departe am fi rătăcit.
Pr. Gîmbă Adrian Ovidiu, Parohia „Sf. Dumitru”