Generațiile s-au schimbat. O masă critică de români este deja născută în afara granițelor, cu identități hibride și cu o legătură afectivă mai difuză față de „țara părinților”. Mulți dintre cei plecați se gândesc acum la întoarcere, măcar pentru o etapă de viață, atrași de siguranța unei pensii vestice cheltuite într-o Românie care, în ciuda problemelor, oferă confort și prețuri mai accesibile.
Dar poate cea mai mare enigmă nu este diaspora în sine, ci modul în care România a ales să o privească. În loc să fie gândită ca o resursă strategică – culturală, economică și politică – diaspora a rămas suspendată între retorica festivistă a politicienilor și indiferența instituțională a statului. „Frații noștri de peste hotare” sunt invocați la alegeri, dar rareori în politici publice coerente.