Multă vreme, am echivalat Europa cu prosperitatea, cu standardele ridicate, cu democrația funcțională și cu un stil de viață liber, decent și civilizat. O imagine idealizată, poate, dar una care a tras după ea generații întregi. Am avut aspirația — profund sinceră — de a fi ca „ei”. Vestul era modelul, iar noi, elevii care voiam să-l prindem din urmă. În anii ’90, am dus o luptă de validare. Nu doar pentru apartenență instituțională, ci pentru a ne justifica existența europeană. Le-am spus că suntem în Europa, chiar dacă pentru ei, în multe privințe, eram „periferia”. Am încercat să-i convingem că România nu este balcanică, ci central-europeană, invocând când era cazul pe Cioran, pe Eliade, pe Brâncuși — o elită intelectuală exilată, care servea adesea drept pașaport de prestigiu cultural. Dar la 35 de ani de la reabilitarea sistemică, ne întrebăm: cât din acea căutare de validare s-a transformat într-o asumare de sine? Cei „Nouăsprezece trandafiri” nu se mai studiază. Eliade e invocat mai degrabă în cercuri universitare, iar Cioran a devenit un citat din meme-uri triste. Copiii noștri învață — aproape ca în comunism — din aceleași liste de lecturi, fără prea multă deschidere spre ceea ce înseamnă cu adevărat cultura europeană în diversitatea și dinamismul ei.
Prinși în menghina cotidianului, la care adăugăm o avalanșă de informație media, e greu să mai avem reperele exacte. Cum e viața noastră? Într-o epocă în care ne definim prin feed-uri, titluri apocaliptice și frânturi de adevăr, e greu să mai distingem între realitate și percepție. Și aici intervine una dintre cele mai mari provocări ale noastre ca români, dar și ca europeni: să înțelegem că adevărul nu este absolut, dar asumarea lui este esențială.