A venit vremea ca să nu ne mai dăm după colțurile istoriei și să rostim răspicat adevărul – bref, adevărul istoric – în ceea ce privește participarea României la cea de-a doua mare conflagrație mondială a secolului XX, într-un context ambivalent geopolitic și geocivilizațional.
Căci acum, la împlinirea a 8 decenii de la sfârșitul acelei conflagrații, cu desfășurări apocaliptice pe toate fronturile din Europa, Asia și Africa, este cinstit (aș fi spus corect, însă corectitudinea și aprecierea evenimentelor istorice este astăzi viciată/distorsionată de acel „political corectness”, existând astfel probabilitatea de a nu fi crezut), deci este cinstit a preciza ferm, fără a face apel la contrafactualități istorice: la intrarea în război a României (nota bene, nu în 1941, ci în iunie 1940, când, în urma unor ultimatumuri, a fost atacată de Uniunea Sovietică stalinist-bolșevică, răpindu-i Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței), s-a aflat între două orizonturi geocivilizaționale: unul occidental al democrației liberale (cu excepția, în acel moment, a malformației naziste germanice), din care, prin evoluția sa istorică, făcea parte (cum face parte și acum) și un orizont estic, ruso-asiatic, al gulagului stalinist-comunist cu tendință expansionistă în numele internaționalismului proletar.
România a trecut Prutul într-o alianță militară, e drept, nefirească, de conjunctură, neavând altă cale de ales, cu Germania lui Hitler (garanțiile Parisului și Londrei fiind anulate, Franța căzând în fața Berlinului, iar Marea Britanie luptând deja și în aer și pe mare cu Wehrmachtul hitlerist), pentru redobândirea pământurilor furate sub amenințarea Armatei Roșii.
Și chiar dacă a trecut și Nistrul, mărșăluind până pe crestele Caucazului și până la Stalingrad (Volgogradul de astăzi), a lovit comunismul sovietic asasin și nu a avut drept țintă cucerirea de teritorii în adâncul spațiului ucrainean-rusesc, cu atât mai puțin de a-și însuși ceva din valorile civilizației sovietice. La 23 august 1944, „a întors de front” (cum se spune în limbaj militar), dar România nu a trădat Germania (cum se mai susține de către unii istorici, geografi și mai ales de cea germană) și s-a salvat ca stat, realiniindu-se dispozitivului de luptă al aliaților firești, Națiunile Unite, cu care geocivilizațional împărtășea un destin comun, și religios și cultural.
(va urma)