Mi-am propus să abordez un subiect curajos, o referire directă la ce mai înseamnă Turcia din punct de vedere românesc și internațional. Nu vreau să fie nici un material despre vacanțe însorite, dar nici despre protestele împotriva actualului regim. Nu trebuie citit editorialul ca pe o morală instituțională a timpului, este o opinie personală, care sper să informeze și să aducă valoare adăugată în spațiul public.
În calitate de vicepreședinte al Asociației Studenților Europeni, în 1998, am participat la Adunarea Generală de la Ankara. Normal, președintele proeuropean al Turciei de atunci, Süleyman Demirel, s-a întâlnit cordial cu noi. Am discutat despre succesul de a avea studenții turci în programul Erasmus. M-a impresionat cum intrând într-un restaurant, coperta mediului era dedicată pozei fondatorului Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatürk. Desigur rețin și fantastica zona Cappadocia, vizitată după eveniment. Societatea turcă de atunci conținea și molecule europene, dar era conștientă de posibilul derapaj. Nu întâmplător armata turcă păzea campusul studențesc, pentru a păstra oaza de cunoaștere nealterată.
Lovitura de stat eșuată din 2016 a schimbat mult Turcia, iar actuala guvernare nu este povestea unei victorii. Economia dădea semne de criză de câțiva ani, dar sistemul de sănătate este încă bine apreciat de populație.
Din punct de vedere european dosarul turc e pe linie moartă, iar contextul actual, de autonomie strategică europenaã, nu ajută. Turcia este sau era, că nu mai știu ce să zic acum, punctul de contact al Statelor Unite la buza Orientului. Noua administrație are însă alte planuri. Să fie Turcia împinsă spre o triodã complexă de politică externă, în care relațiile cu Rusia și Iran să fie privilegiate? De urmărit, desigur.