Relatarea morţii tragice a marelui Proroc Ioan, a celui ce a vieţuit pe pământ asemeni unui înger, este prezentată în momentul în care regele Irod aude despre minunile săvârşite de Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul.
Irod Antipa, cel ce poartă răspunderea păcatului crimei, a uciderii Înaintemergătorului Domnului Hristos, uzurpase tronul, ca şi tatăl său. Din cele pe care le stăpânise şi le guvernase tatăl său, el moştenise Galileea şi Pereea, până în anul 39 d.Hr., domnia lui fiind caracterizată de istorici ca fiind un compromis, fără egal, înaintea stăpânitorilor romani. Pentru menţinerea privilegiilor sale, din slugărnicie faţă de împăratul Romei, Tiberiu, a ridicat în cinstea acestuia un întreg oraş, pe malul lacului Ghenizaret, numit Tiberiada, un oraş cu profund caracter cosmopolit, cu obiceiurile populaţiei ce provocau indignare şi, nu rareori, revolta evreilor pioşi, care vedeau în aceasta trădarea obiceiurilor şi a legilor lor.
Ca orice despot tiran, Irod era un vicios, robit patimilor, corupt, dispus a adula pe cel mai puternic decât el, dar şi la anihilarea şi nimicirea totală a oricărui supus. Domnia lui este marcată de abuz, fărădelege şi crimă, cea mai oribilă fiind decapitarea marelui şi ultimului proroc, Ioan. Conflictul dintre cei doi a apărut în momentul în care Irod şi-a părăsit soţia sa, fiica regelui Areta, din Damasc, şi a luat ca soţie pe Irodiada, soţia fratelui său, Filip. Ioan Botezătorul, care venise în lume spre a o chema la pocăinţă şi a o pregăti pentru venirea Mântuitorului Iisus Hristos, nu putea tolera această faptă, ce nesocotea Legea şi obiceiurile evreieşti. Asemeni prorocului Ilie, care nu înceta a-l mustra pe un alt rege, imoral şi idolatru, Ahab, Ioan se ridică necruţător, direct şi fără nici o reţinere, apostrofându-l pe Irod în public: „Nu-ţi este îngăduit să ai de soţie pe femeia fratelui tău!“ (Marcu 6, 18).
Glasul marelui proroc răsuna, precum tunetul, împotriva adulterului ce se petrecea în viaţa ve-chiului Israel. De aceea, Irod îl stima pe proroc, îl asculta cu bucurie, îi confirma cele ce i le prezenta ca fărădelegi, dar, din pricina Irodiadei, la începutul anului 29, se hotărî să-l închidă în temniţă. În palatul Macherus din apropierea Mării Moarte, Ioan va sta în temniţă aproape un an de zile. Irod aprecia felul de a fi al prorocului, îl socotea aşa cum era, sfânt, îi stârnise curiozitatea şi oarecare teamă: „şi auzindu-l (pe Ioan) multe făcea şi cu drag îl asculta“ (Marcu 6, 20). Din proprie iniţiativă, Irod nu l-ar fi sacrificat niciodată pe Ioan. Asemeni suveranilor, era sensibil la viaţa de dincolo şi nu dorea să intre într-un conflict cu cei ce purtau, cu ei, mesajul ceresc.
Cea care i-a dorit moartea era Irodiada, asemeni altor ticăloase femei din istorie, Izabela, Eudoxia, îşi urmărea victimele, până la anihilarea completă. În ciuda slăbiciunilor sale, Irod se împotrivea la a-şi da consimţământul uciderii Sfântului Ioan. Timpul petrecut în închisoare era oarecum favorabil profetului, suveranul îl chema adesea şi îl provoca la discuţii, ucenicii aveau permisiunea să-l viziteze, să primească sfaturi şi îndemnuri.
Cu prilejul zilei de naştere, sărbătorită cu fastul specific suveranilor, în timpul ospăţului satanicesc, fiica Irodiadei, Salomeea, o altă ticăloasă, nedemnă de numele de femeie, a dansat în aşa fel încât a provocat gândurile desfrâului tuturor celor ce i-au privit dezmăţul ei seducător. Sub influenţa beţiei, regele i-a promis jumătate din regatul lui, cu jurământ. La îndemnul mamei sale, cea plină de destrăbălare şi gânduri de răzbunare, nespecifice unei tinere fete în care, altădată, ruşinea, bunul-simţ şi sensibilitatea erau fireşti, rău famata cere capul marelui proroc. Îngroziţi-vă, ceruri, cum o destrăbălată cere să ţină, în mâinile ei, capul cel sfânt, din care sângele curge, iar gura lui nu înceta să vorbească: „Nu-ţi este îngăduit să ai de soţie pe femeia fratelui tău“! Ce privire au mai putut avea cele două criminale? Ce mâini au mai putut să mângâie, ajute, să liniştească, când ele erau pline de sânge nevinovat? Mai pot fi, vreodată, acestea numite femei? Mai pot fi socotite vreodată purtătoare de viaţă, când ele, în propriile mâini, au ţinut capul cel sfânt al celui mai mare proroc?
Regele s-a mâhnit adânc, dar pentru a nu-şi călca jurământul, a poruncit uciderea Sfântului Ioan. Irod preferă să respecte un jurământ făcut la patima beţiei şi desfrâului, prestigiul său, înaintea supuşilor săi adulatori, a cântărit mai mult decât viaţa unui om sfânt, de aceea, lipsit de orice scrupule, fără conştiinţa consecinţelor, a fost capabil de această crimă care a zguduit orice om cu raţiune şi responsabilitate.
Astăzi Biserica a rânduit zi de post şi tristeţe pentru sfârşitul tragic al marelui Proroc. Împovăraţi de atâtea griji, să privim la propriul nostru sfârşit, pregătindu-ne pentru el. Sfârşit creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşata Judecată, a lui Hristos Dumnezeu, să cerem!
Pr. Iulian Stoian, Parohia Puntea de Greci