Omul de sistem din România e ca o rotiță mică, aparent invizibilă, dar indispensabilă într-un mecanism uriaș. La stat, funcția lui e aproape garantată; în corporații, bine plătită. Confortul și siguranța îl protejează de capcanele schimbării.
În interior, e vital. În exterior, e invizibil. Iar această invizibilitate, combinată cu sentimentul propriei indispensabilități, îi conferă o putere periculoasă: puterea de a paraliza.
Stereotipia nu e rutină – e comoditate, frică de risc și lene organizațională. Politicul sau managementul dictează, dar adevărata putere rămâne ascunsă în aparatul birocratic. Aici deciziile se împotmolesc în hârtii și proceduri inutile.
Aparatele administrative nu mai sunt instrumente; ele devin ziduri care limitează acțiunea și ucid inițiativa. Și nimeni nu observă. Nimeni nu vede cum fiecare semnătură întârziată sau fiecare ședință inutilă devine un obstacol în calea progresului.