Meditând cu atenție la Evanghelia citită la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, descoperim că întâmplarea pescuirii minunate vorbește și despre viața fiecăruia dintre noi. Chiar dacă nu am fost niciodată într-o corabie de pescari, cunoaștem cu toții ce înseamnă să ne ostenim și să nu vedem roadele pe care le așteptam. Am trecut prin eșecuri, prin încercări și prin momente în care ne-am simțit neputincioși. Uneori am pus aceste nereușite pe seama grabei, a neatenției sau a lipsei noastre de pricepere. Evanghelia ne îndeamnă însă să privim mai adânc și să înțelegem cât de mult avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru și cei împreună cu el pescuiseră toată noaptea, dar nu prinseseră nimic. Erau oameni care își cunoșteau meseria și care depuseseră toată osteneala de care erau în stare. Cu toate acestea, mrejele lor rămăseseră goale. Tocmai în acel moment se apropie de ei Mântuitorul Hristos și îi cere lui Petru să arunce din nou mrejele. Petru nu se sprijină doar pe experiența sa și nici nu se lasă biruit de dezamăgire. El ascultă de cuvântul Domnului, iar pescuirea minunată care urmează îi arată că puterea lui Dumnezeu poate împlini ceea ce omul nu poate realiza singur.
Această întâmplare ne privește și pe noi. De multe ori ne facem planuri, muncim, căutăm soluții și ne dorim ca totul să se împlinească așa cum am hotărât. Osteneala noastră este necesară, dar Evanghelia ne amintește că nu suntem singurii stăpâni ai roadelor ei. Când Îi facem loc lui Dumnezeu în viața noastră și căutăm să împlinim voia Lui, învățăm să lucrăm cu mai multă încredere, răbdare și smerenie. Iar atunci când rezultatul întârzie, putem continua fără să credem că o încercare ne hotărăște întreaga viață.
Dumnezeu este dătătorul tuturor darurilor. Orice minune este o mărturie a grijii Sale față de oameni. Sfântul Marcu Ascetul ne învață că Dumnezeu este începutul, mijlocul și sfârșitul oricărui bine. Prin minunile Sale, Domnul ne aduce aminte că veghează asupra lumii și o cârmuiește cu înțelepciune. Totodată, ne cheamă să recunoaștem că binele pe care îl săvârșim și roadele de care ne bucurăm sunt legate de ajutorul și de binecuvântarea Lui.
Omul poate pregăti pământul, poate semăna și poate îngriji ceea ce a sădit. Are datoria să fie harnic și să folosească darurile primite. Însă creșterea și rodirea nu stau numai în puterea sa. Sfântul Apostol Pavel spune: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (I Corinteni 3, 6). Aceste cuvinte nu micșorează valoarea muncii omului, ci ne ajută să o înțelegem așa cum se cuvine: ne ostenim cu toată seriozitatea, iar pentru roade Îi mulțumim lui Dumnezeu.
La fel se întâmplă și cu planurile pe care le facem pentru viața noastră, pentru familie sau pentru lucrarea pe care o avem de împlinit. Psalmistul ne spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” (Psalmul 126, 1). Putem ridica lucruri mari în ochii lumii, dar ele rămân trecătoare dacă sunt întemeiate numai pe dorința de slavă omenească. Istoria păstrează amintirea multor regi și împărați ale căror palate au ajuns ruine. În același timp, schituri și mănăstiri zidite de oameni ai rugăciunii dăinuiesc, iar în ele se înalță și astăzi rugăciuni către Dumnezeu. Această imagine ne îndeamnă să ne întrebăm ce fel de temelie punem lucrurilor pe care le zidim.
De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 29). Priceperea, puterea și reușitele noastre nu trebuie să devină prilej de mândrie. Ele pot deveni, în schimb, prilej de recunoștință și de slujire a celor din jur. Pescuirea minunată ne arată câteva adevăruri pe care le putem păstra în inimă.
Mai întâi, Dumnezeu răsplătește ascultarea lui Petru. Apostolul muncise întreaga noapte fără izbândă, dar, la cuvântul lui Hristos, aruncă din nou mrejele. Minunea care urmează nu este rodul priceperii sale, ci al puterii Domnului. Învățăm astfel să nu renunțăm la ascultarea de Dumnezeu nici atunci când experiența noastră ne face să credem că nu mai este nimic de făcut. Apoi, vedem că puterea lui Dumnezeu se descoperă uneori tocmai în clipa în care omul își cunoaște limitele. Mrejele goale ale pescarilor vorbesc despre osteneala lor, dar și despre neputința pe care au trăit-o. Domnul nu îi părăsește în acea clipă. Se apropie de ei, le vorbește și le deschide un drum pe care singuri nu îl puteau vedea.
Evanghelia ne învață și că harul lui Dumnezeu întrece priceperea omenească. Petru știa să pescuiască, dar a avut smerenia de a asculta de Hristos. La rândul nostru, putem învăța, putem munci și putem cere sfatul celor pricepuți, păstrând în același timp inima deschisă către cuvântul lui Dumnezeu. După ce vede mulțimea peștilor, Petru cade în genunchi înaintea Mântuitorului. El nu privește minunea doar ca pe o reușită neașteptată. Înțelege că se află în fața sfințeniei lui Dumnezeu și își recunoaște propria stare. Gestul său ne arată cum să ne apropiem de Domnul: cu smerenie, cu mulțumire și cu dorința de a ne îndrepta viața.
Această învățătură este de folos fiecărui creștin și fiecărui slujitor al Bisericii. Suntem chemați să ne împlinim lucrarea cu râvnă și responsabilitate. Dar, atunci când vedem roadele ei, să ne amintim că ele se împlinesc prin harul lui Hristos, care îi întărește pe cei harnici, smeriți și ascultători de Dumnezeu. Să nu uităm, așadar, că Domnul este aproape de corabia fiecăruia dintre noi. El ne cheamă să-L primim în viața noastră și să înaintăm cu încredere spre adâncul vieții duhovnicești. Când mrejele ne par goale, să nu ne pierdem nădejdea, ci să ascultăm cuvântul Lui și să ne continuăm osteneala. Hristos vine să ne dăruiască, la vremea potrivită, har, pace și binecuvântare.
Pr. Stroe Mihail Alin – parohia Gemenea, Protoieria Târgoviște Nord