Motivația omului de sistem nu e schimbarea. Noul – un lider, o lege, o tehnologie – provoacă panică. Schimbarea poate zdruncina ierarhii, redistribui puterea și amenința confortul personal.
Rezultatul? Reacții defensive, calcule meschine pentru avantaj propriu, ignorarea eficienței reale. România se mișcă lent, nu pentru că n-ar avea resurse sau idei, ci pentru că aparatul care ar trebui să le pună în practică a învățat să se protejeze pe sine.
Un exemplu elocvent: adoptarea monedei euro. Semnături, angajamente, promisiuni politice – toate există. Termenul? Amânat la nesfârșit.
Nu doar lipsa de viziune politică e de vină, ci inerția unui aparat administrativ nepregătit să gestioneze schimbarea. Promisiunea se transformă în farsă. România rămâne blocată între vorbe mari și incapacitatea de a le pune în practică.


