Identitatea europeană nu e o etichetă. E un proces — un mozaic de culturi, istorii, tensiuni și valori care încearcă să găsească echilibrul dintre diversitate și unitate. Faptul că România face parte din acest proiect e o oportunitate, dar și o responsabilitate.
Recomand ca, în anul 2025, să ne întrebăm sincer: are românul o viață europeană sau doar folosim niște termeni care sună bine la suprafață? Contrar așteptărilor, nu voi vorbi aici despre instituții sau apartenență la Uniunea Europeană. Nu despre locuri, ci despre oameni. Despre ce gândim, cum simțim, ce valori trăim în fiecare zi.
Suntem europeni — geografic, istoric, cultural și politic. Dar la dimensiunea sufletească, lucrurile devin mai complicate. Pentru că foarte mulți români nu se simt europeni. Nu pentru că nu ar vrea. Ci pentru că Europa, pentru ei, pare încă un spațiu exterior.
De multe ori, Europa e percepută ca un corp rece, birocratic, abstract. Nu ca o comunitate afectivă. Nu ca un „noi”.Românul e obișnuit să-și construiască identitatea în raport cu „ceilalți”: cu Vestul, cu străinul, cu modelul „ideal”.
Europa suntem și noi. Atât cât credem în asta. Avem nevoie ca românii să simtă că Europa nu e doar o direcție, ci un mod de a trăi: în respect, în libertate, în demnitate.Avem nevoie de mai mult decât apartenență declarativă. Poate că 2025 ar trebui să fie anul în care căutăm răspunsurile în oglindă.