Este România europeană? Sau doar pare? Recomand, ca măcar în anul crucial 2025, să descărcăm totul din camion. Să dăm jos lozincile, vorbele frumoase și discursurile bine ambalate. Să ne întrebăm sincer: are românul o viață europeană sau doar folosim niște termeni care sună bine la suprafață? Contrar așteptărilor, nu voi vorbi aici despre instituții sau apartenență la Uniunea Europeană. Nu despre locuri, ci despre oameni. Despre ce gândim, cum simțim, ce valori trăim în fiecare zi.
Identitatea europeană nu e o etichetă. E un proces — un mozaic de culturi, istorii, tensiuni și valori care încearcă să găsească echilibrul dintre diversitate și unitate. Faptul că România face parte din acest proiect e o oportunitate, dar și o responsabilitate.
Întrebarea „Este România europeană?” pare simplă. Dar în profunzime, e o provocare. Răspunsul scurt e: da, suntem europeni — geografic, istoric, cultural și politic. Dar la dimensiunea sufletească, lucrurile devin mai complicate. Pentru că foarte mulți români nu se simt europeni. Nu pentru că nu ar vrea. Ci pentru că Europa, pentru ei, pare încă un spațiu exterior.
Românul e obișnuit să-și construiască identitatea în raport cu „ceilalți”: cu Vestul, cu străinul, cu modelul „ideal”. De multe ori, Europa e percepută ca un corp rece, birocratic, abstract. Nu ca o comunitate afectivă. Nu ca un „noi”.
Și totuși, România e aici. A contribuit. A evoluat. A plătit prețul. Și continuă să creadă. Dar avem nevoie de mai mult decât apartenență declarativă. Avem nevoie ca românii să simtă că Europa nu e doar o direcție, ci un mod de a trăi: în respect, în libertate, în demnitate.
Poate că 2025 ar trebui să fie anul în care nu mai căutăm răspunsuri în afară, ci în oglindă. Europa suntem și noi. Atât cât credem în asta.