Se spune, pe bună dreptate, că echipele care se salvează în ultima etapă de la retrogradare se bucură asemenea celor care promovează sau câștigă campionatul. În plus, sunt aplaudate, lăudate, premiate, mai ceva decât laureatele. Aceasta este una dintre cele mai mari anomalii ale fotbalului, o situație în care cei slabi primesc aceleași onoruri precum cei buni. O asemenea situație s-a petrecut sâmbăta trecută la Târgoviște. După un sezon deplorabil, în loc să bage capul în pământ de rușinea evoluțiilor lor, jucătorii Chindiei au început fiesta. Nimeni nu zice să nu te bucuri pentru o salvare de la retrogradare, dimpotrivă, chiar este necesară o descătușare, o evadare în lumea fericirii pe care nu ai trăit-o de mult ca sportiv. Dar, de aici și până la a te considera erou, este o cale lungă. Eroi sunt cei care câștigă războiul, nu cei care înving într-o luptă doar pentru a-și salva viața. Desigur, trăirea a fost accentuată de public, de noi toți cei care am asistat la partida cu Dumbrăvița. Normal ar fi fost ca la sfârșitul jocului, echipa Chindiei să fi venit în fața suporterilor cu plecăciuni de respect, pentru toate zilele negre pe care le-a produs acestora. Pierduți pe la mijlocul terenului, printre copiii care au invadat terenul, jucătorii au preferat o poză de grup, uitând de suporteri. Doar lacrimile lui Florea ne-au demonstrat că bucuria putea fi mai reținută, atunci când victoria doar a reparat o stare de lucruri. Cred că jucătorii Chindiei nu-și doresc să mai trăiască asemenea momente de bucurie, și nici spectatorii. Când te bucuri că supraviețuiești, înseamnă că, de fapt, nu prea mai trăiești.
Publicitate
Citeşte şi
Publicitate