29 noiembrie 1989. Străbăteam drumul spre Câmpulung Muscel. Nicio bănuială despre ce avea să se întâmple peste mai puțin de o lună. Puțin învolburată, Dâmbovița clipocea, aducea spre Voinești un fel de cântec al ciobanilor de la Rucăr și Dragoslavele, cântec de caval lăuntric. Se spune că apele simt furtunile. De ne-ar fi spus și nouă… Nehotărâți, dacă să urcăm sau nu la schitul cu un singur călugăr de la Cetățuia (așa a fost până în 1990), acoperit de o ceață densă, care își lăsa pletele albe până în curțile caselor de rromi din vestitul cartier în care s-a turnat filmul „Săgeata căpitanului Ion”, vedem cum un autocar oprește lângă noi, în micuța parcare. Rămân uimit, era autobuzul echipei de fotbal Flacăra Moreni, adversara celebrei FC Porto, din dubla pentru Cupa UEFA. Ușile se deschid și, rând pe rând, jucătorii coboară. Îi recunosc imediat pe Tene, Beldie, Zare, Timiș, Balaur, Butufei, Jercălău, Dragnea, D. Sava, Chiriță, Văidean, Stere… Mi-am dat seama că se duc la Cluj, pentru meciul cu Universitatea. În câteva minute, jucătorii sunt înconjurați de zeci de copii, puradeii așezării de la marginea comunei Cetățeni. Înainte de invadare, jucătorii echipei Flacăra primiseră un pachețel cu hrană, micul dejun. Niciunul nu apucase să guste din el. Atunci, vă jur, am asistat la ceva rar, la o imagine biblică. Toate pachețelele cu mâncare au ajuns în mâinile copilașilor înfometați, chiar și apa minerală. Mai mult, jucătorii morenari le-au dat și zeci de bancnote cu chipul lui Bălcescu. Butufei semăna cu Iisus la Sodoma. Și a fost scenă din scriptură, pentru că ceața dispăruse, iar Dâmbovița nu mai clipocea. Schitul, cu un singur călugăr, stătea să cadă peste noi. Am stat câteva minute de vorbă cu aproape egalii celebrilor Geraldo, Pinto, Rui Aguas, Tony și Semedo. Îi văzusem în încleștarea de sub Sîngeriș, în orașul care ar fi meritat să aibă trotuare aurite, pentru cât petrol a dat lumii, mai ales Americii, această zonă. La despărțite, mi-am adus aminte de golul lui Beldie, de cei 60.000 de portughezi prezenți pe „Estadio das Antas”, de bombele care au căzut peste orașul de pe Cricov, încât și crucile din cimitir aveau răni, de cuvinte lui Cornel Dinu. „Moreni a fost Belgradul României”. Să nu uit, știți care a fost rezultatul meciului de a doua zi de la Cluj? 2-2. Probabil că, la întoarcere, morenarii încă mai simțeau în palme căldura obrajilor fragezi pe care îi mângâiase la Cetățeni. După atâția ani, nimic nu mai seamănă cu acea „scenă biblică”. Și nici fotbalul care, recent, a coborât până în Liga a 4-a. Iar stadionul, o bijuterie pe care ne minunăm să o privim în posterele vremii, arată jalnic. Ce dură este, uneori, viața!
Publicitate
Citeşte şi
Publicitate