Era într-o zi frumoasă de toamnă, când munții Bucegi picură lumină sfântă amestecată cu miros de rășină pură. 8 septembrie 2000. La Schitul Călugăresc de la Peștera Ialomiței se aniversa ziua Nașterii Maicii Domnului. Împreună cu familia, ne pregăteam să intrăm în grotă. În grupul turiștilor aflați la casa de bilete se afla un om înalt, pe care l-am recunoscut imediat. Grăbit, cumpăr și eu bilete și pornim spre abis. După vreo sută de metri ne compactăm. O voce stridentă, clară ca un „neozoic”, răspândea informații despre „lăcaș”. Nu era gasul ghidului, era timbrul pe care îl auzeam de sute de ori în fața micului ecran, glasul lui Cristian Țopescu. Fascinat de explicațiile pe care le oferea prietenilor săi, privirea mea spre peisajul milenar s-a contopit într-o lăuntrică ascultare. Copleșit, m-am apropiat de el și l-am întrebat: Domnule Țopescu, stați de vorbă cu oamenii preistorici care au locuit aici? Atât a trebuit! „Nu cu ei stau de vorbă, ci cu urmașii lor!”. Grota, în punctul numit „Decebal”, avea un ecou volatil. Până „la Lac”, punctul terminus al peșterii, nu am mai discutat, atenția fiind îndreptată către scările pe care călcam. Acolo, unde Dumnezeu și-a construit un altar subpământean, marele comentator mi-a spus. „Vezi, acesta este ștrandul străbunilor noștri. Atinge apa aceasta”. Așa am făcut. Rece la început, o adiere serafică mi-a cuprins corpul. Atent, Cristian zâmbește și zice. „Nu tremura, te face auster”. La un pahar (de termos) cu cafea și puțin coniac, combinație de grupuri, timp de vreo 20 de minute am discutat despre fotbal. Priveam picăturile care coborau din înaltul grotei direct în lac, și-l aud. „Am văzut în Dubai, la un hotel, singurul de 8 stele din lume, chestia asta în cameră. Diferența e majoră. Aici picăturile sunt libere, acolo erau dirijate de senzori”. La despărțire, i-am oferit o cașcavea afumată de la Râu Alb. „Asta este o bijuterie care reprezintă simbioza dintre păstor și animal”. Ne-am despărțit și, până s-a înălțat la ceruri, nu l-am mai văzut decât pe micul ecran. În discuția despre fotbal, mi-a spus că Pitaru ar merita o statuie la Târgoviște, desi știa destul de bine că și Cornel Dinu este târgoviștean. Și, apropo de fotbalul târgoviștean, Cristian Țopescu scria într-o revistă studențească, prin 1980, următoarele. „Caută în istorie locurile incipiente ale fotbalului. Printre ele o să găsești o câmpie cu colargol, pe care zburdă căpriori întremați, precum Greaca, Florin Grigore și Sava”.
A strigat cu voce rece
Nadia, ai nota (10) zece!
Și-a mai zis, cu glasu-i plin
Nu e Pele ca Dobrin!