Dragii mei, parabola întoarcerii fiului risipitor, rostită de către Mântuitorul Iisus Hristos și relatată de sfântul Apostol și evanghelist Luca în capitolul 15 versetele 11-32, în a doua duminică din perioadei triodului, ne pregătește pentru întâmpinarea slăvitului praznic al Învierii Domnului. Această pildă cuprinde înțelesuri adânci care ne descoperă tainele împărăției lui Dumnezeu, taine care ne apropie de Dumnezeu și care ne ajută să ne întoarcem către Dumnezeu la fel ca și fiul risipitor de astăzi.
Evanghelia ne arată cum să ne pocăim,ce însemnează pocăința și mai ales cât de mare este darul și bucuria iertării. Cât de frumoasă este recuperarea celui pierdut! Cât de frumoasă este viața cea nouă după ce am cerut și primit iertarea păcatelor! Am putea spune că această parabolă ne prezintă istoria mântuirii noastre ca persoană, istoria fiecărui păcătos care se întoarce la Dumnezeu. Tatăl care avea doi copii este simbolul iubirii părintești. Cei doi copii reprezintă cele două atitudinii pe care omul le poate avea față de Dumnezeu: una de fidelitate, de a rămâne în casa lui Dumnezeu mereu, de ascultare, de împlinitor al voii lui Dumnezeu, de moștenitor sigur a tot ceea ce are acest părinte. Această atitudine este reprezentată de fratele mai mare. Există și o altă atitudine a aventurii, a libertății omului de azi, atitudine de păcat, de neascultare, de mândrie, de vanitate. Aceste atitudini foarte des se întâlnesc în aceiași persoană ca stări sufletești, uneori ne comportăm ca fiul cel mare, alteori sub pretextul libertății ne îndepărtăm de Dumnezeu.
Parabola de astăzi drama și eșecul vieții din pricina înstrăinării omului de Dumnezeu. Țara îndepărtată din evanghelia de azi, în care pleacă acest fiu, reprezintă îndepărtarea omului de Dumnezeu și spațiul libertății lui, pentru că este un spațiu nedefinit, nespecificând țara aceea îndepărtată. Este o îndepărtare de prezența lui Dumnezeu, de harul mântuitor, de casa părintească, biserica. După ce a cheltuit totul îndeplinindu-și plăcerile păcătoase, care reduc viața omului la nivel biologic, tânărul a avut de înfruntat o situație la care nu s-a așteptat. A venit o foamete mare, această foamete din țara îndepărtată are semnificația pedagogii lui Dumnezeu în istorie. Cine a programat foametea aceea? Cine a spus naturii să fie secetă? Cine a spus să fie foamete? Nu ni se spune, dar putem presupune că Dumnezeu Tatăl folosește această pedagogie: atunci cînd libertatea noastră devine nebună începe să lucreze înțelepciunea lui Dumnezeu și când nu ne înfrânăm de bunăvoie postim de nevoie. După ce a cheltuit tot, tânărul din evanghelie ajunge din om liber o slugă, un rob al patimilor și al păcatelor. Ca să își salveze viața, se lipește de un om din acea țară care îl pune păzitor la porci. Porcii reprezintă necurăția sufletească, pentru că porcii erau socotiți de iudei animale necurate. Dar la un moment dat tânărul își vine în fire și zice:,, mă voi întoarce la tatăl meu și îi voi spune: tată, am greșit înaintea ta la cer și la pământ. În momentul în care se întoarce, tatăl cel primitor nu a avut cea mai mare bucurie. Nu l-a judecat, nu l-a certat, nu i-a reproșat nimic, doar a revărsat toată dragostea sa de tată asupra lui, l-a restaurat pe fiu direct, l-a înnoit, l-a așezat în demnitatea pe care o avea de fiu al unui tată iertător, al unic tată primitor. Așa se întâmplă cu noi, dragii mei: după ce facem tot felul de păcate, când ne întoarcem, săvârșim împăcarea prin jertfirea vițelului. Ne împăcăm cu Dumnezeu prin smerire, prin taina pocăinței și ne veselim în casa tatălui, în biserică, prin cuminecarea cu Sfântul Trup și Sfîntul Sânge, primind de la tatăl iubitor mai multă cinste decât a avut când a plecat din casa tatălui.
Învățătura evangheliei de astăzi ne îndeamnă la revenim în fire, la apropierea de Dumnezeu și aproapele, ca astfel să putem gusta din ospățul tatălui ca să moștenim viața de veci.
Pr. Dumitru Mihai, Parohia Românești