Evanghelia de duminica trecută ne-a relatat un mare miracol: hrănirea unei mulţimi enorme, de mii de oameni, cu cinci pâini şi doi peşti. Chiar şi ucenicii Domnului, prin mâinile cărora a fost realizat acest miracol, au fost uimiţi. Şi, după cum ne spune Evanghelia, Hristos le-a cerut dintr-odată să se urce în barcă şi să meargă înaintea Lui pe celălalt mal în timp ce El dădea drumul mulţimii. “Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Isus, umblând pe mare” (Matei 14,22-25).
O minunată imagine a Bisericii lui Hristos ne este prezentată aici. Barca reprezintă Biserica: marginile ei sunt regulile şi canoanele Bisericii; discipolii suntem noi toţi creştinii; şi marea în furtună este marea vieţii noastre. Şi acum Hristos este sus pe un munte, adică stă de-a dreapta Tatălui. El vede barca Bisericii noastre şi o călăuzeşte. Evanghelia spune că discipolii au mers pe malul celălalt, nu din voinţă proprie: “Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt” (Matei 14,22).
Aceasta înseamnă că au făcut acest lucru din ascultare faţă de Hristos. Şi când s-au aflat în pericol, a mers la ei pe apă. “Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Isus” (Matei 14,26-29).
Să remarcăm acest moment: Hristos nu l-a chemat pe Petru, ci doar i-a permis să vină. Aici ascultarea se transformă în îndrăzneală, aceasta venind de la Petru însuşi. El a simţit un val atât de mare de credinţă, o înflăcărare atât de mare, încât orice i se părea posibil. Dar s-a întâmplat ceva aici. Un val, un val mare l-a ascuns pentru o secundă pe Hristos de Petru. S-a trezit singur. Deodată raţiunea rece a fost pusă în acţiune. Este ca şi cum s-ar fi întrebat pe sine ce face oare? Nebunie. Raţiunea a alungat de la el uşurinţa credinţei în care păşea, şi a început să se înece. A scos un strigăt disperat: “Doamne, scapă-mă!” Şi imediat Hristos şi-a întins mâna spre el (Matei 14,30-31).
Ce s-a întâmplat cu Petru? Ei bine, ceea ce s-a întâmplat cu el se poate întâmpla cu fiecare dintre noi: s-a înspăimântat, credinţa lui s-a zdruncinat. Şi aceasta pentru că a păşit în afara bărcii. Ce lecţie profundă este ascunsă pentru noi aici: în viaţa de creştin trebuie să fie echilibru, linişte. Şi pentru ca să se întâmple acest lucru, nu trebuie să păşim niciodată în afara bărcii Bisericii.
Trebuie să respectăm perceptele Bisericii, trebuie să trăim viaţa Bisericii. Şi atunci, chiar dacă ne trezim în mijlocul mării furtunoase a vieţii, putem să strigăm: “Doamne, scapă-mă!” Şi El, Cel Milostiv, va întinde spre noi mâna Lui salvatoare, aşa cum i-a întins-o lui Petru, şi vom fi în barca Bisericii, şi va veni o mare linişte.
Din Evanghelia de astăzi desprindem mai multe învăţături: să avem credinţă şi să ne rugăm totdeauna lui Dumnezeu şi să-I mulţumim pentru toate binefacerile Sale; să-I cerem ajutorul în toate nevoile şi necazurile noastre, cum l-a cerut şi Sf. Apostol Petru, când era în pericol de moarte.
Credinţa este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alţii în măsură mai mică sau deloc, dar cine o are şi şi-o întăreşte mereu prin strădaniile sale ajutate de harul lui Dumnezeu, devine un om nebiruit. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit, el rămâne tare ca o stâncă.
Învăţăm apoi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lui i se supun şi vânturile şi apele. Biserica se identifică cu barca bântuită de vânturi, pe care o conduceau apostolii pe marea înfuriată. Astăzi Mântuitorul vede pe credincioşii din corabia Bisericii, vede marea lumii plină de valuri, vede durerile şi suferinţele neamului omenesc; toate acestea se întâmplă cu ştirea şi îngăduinţa lui Dumnezeu.
Preot Dinu Bogdan Alexandru, Parohia Ludești