… ba, aş zice, mereu actual? Pentru că strălucitul jurnalist (care a fost, de fapt, până astăzi, neegalat de niciun alt om de presă român), pe lângă faptul de netăgăduit că, prin publicistica sa, o adevărată operă într-ale gazetăriei, a forjat limba română modernă pe care o vorbim şi o scriem astăzi, a fost un acerb critic al năravurilor și moravurilor clasei politice a timpului său, mai ales în anii când şi-a semnat editorialele la… „Timpul”. Critica „geniului cosmic” al culturii române, cum îl văd eu, este perfect valabilă şi în vremurile noastre, developându-ne ceva, în aparenţă, surprinzător, şi anume că actuala „clasă politică” este moştenitoarea celei de acum un veac şi jumătate. Cu o menţiune necesară: clasa politică de atunci, având în sânul său grămezi de venali şi trădători de ţară, era, totuşi, una bine intelectualizată, excelând în personalităţi de primă mărime. Unele dintre acestea au contribuit major la construcţia României moderne, independente şi suverane, împlinită în Marea Unire de la 1918. Dar, din păcate, părând de neexplicat acele grămezi de venali şi trădători se regăsesc în „clasa politică” a „democraţiei originale” contemporane prostocratice. Şi dacă este să apelăm la psihologia socială, o explicaţie o vom găsi. Dar asta pe altcândva. Vorbeam de contemporanul Eminescu? Ei bine, că tot suntem la vreme de alegeri prezidenţiale… cu repetiţie – ca la români, nu-i aşa!? –, să dăm citire ultimului articol al jurnalistului Eminescu din „Timpul”, publicat înainte de arestarea sa din 28 iunie 1883, ordonată, cum am zice noi acum, de un „actor statal”, nemulţumit de atitudinea sa unionistă:
„Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale pe toate căile. E logic într-adevăr ca, după un câştig, să se urmărească un altul, şi în fine tot spre deplina satisfacţiune a acaparatorului. Regimul dobândise darea de mână şi chiar din picioare a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii, astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ”.
Aşadar, nimic nou sub soarele României fascinante politiceşti. Vedeţi, de asta Eminescu este mereu actual şi, tot din pricina asta, „romunculii” de azi, cum i-a numit el vitriolant pe prădătorii şi distrugătorii de neam şi ţară, nu-l iartă. Dar el rămâne nemuritor şi rece în eternitatea-i.