Totuși, puțin se vorbește de 2005 și ceea ce a însemnat pentru Uniunea Europeană. A fost anul în care a fost propusă o constituție europeană, dar care s-a finalizat printr-o paralizie sistemică. Șocul este încă pregnant, a divizat puternic societatea. Mulți spun că de atunci avem degringolada Stângii franceze, de exemplu. Profesorul Vasile Pușcaș îmi zicea că de fapt acel an a fost momentul de cotitură pentru instituțiile europene și pentru abordarea proiectului european.
Pentru cei care sunt pasionați de istorie, le recomand perioada 2001-2004, atât de importantă și pentru țara noastră. La nivel european aveam atunci concomitent negocierile de aderare la UE a 12 state, era problema ratificării Tratatului de la Nisa, iar în același timp derulam Convenția Europeană, cea care a propus constituția europeană.
Proiectul ambițios a fost lansat din nou, acum vreo 5 ani, prin intermediul Conferinței asupra viitorului Europei. După vreo doi ani, rezultatele au fost înăbușite de țările membre, nici măcar nu s-a discutat instituțional ca după prima convenție.
Spun toate acestea fiindcă în ultimii ani, în special pe fondul războiului de la frontieră și axării pe bunăstarea economică, s-a considerat comunicarea cu cetățenii un lux. Un lux pe care îl vedem tot mai mult eliminat din narativa europeană, sau tratat cu o superficialitate surprinzătoare. Acum 20 de ani UE propunea un portofoliu al comunicării, chiar la nivel de vicepreședinte al Comisiei Europene. Unde este acest portofoliu acum și cum văd cetățenii sfera publică europeană în următorii 5 ani?