A doua poveste a cartofului vine din manualul de biologie. Cartoful era acea „excepție” pe care o țineam minte cu toții: nu mâncăm rădăcina, ci tulpina subpământeană. O lecție care, fără să știm, ne pregătea pentru viață. Pentru că și Uniunea Europeană funcționează la fel: ce se vede la suprafață e frunza, dar ce contează cu adevărat e sub pământ – regulamentele, directivele, anexele și subsolurile.
Această lecție a revenit spectaculos în actualitate la Summitul European din decembrie 2025. Agricultorii protestatari au venit la Bruxelles cu ce aveau mai la îndemână și mai simbolic: camioane de cartofi. Nu cu roșii – prea mediteranean. Nu cu varză – prea est-european. Ci cu cartofi: alimentul comun, democratic, care nu discriminează. Cartofii au fost aruncați în forțele de ordine, într-un gest care a intrat instantaneu în istoria protestelor europene. Nu violență, ci amidon. Nu cocktailuri Molotov, ci tuberculi. Și aici intervine partea cea mai belgiană a poveștii. După ce protestatarii au plecat, mulți belgieni au ieșit să culeagă cartofii. Nu din pământ, ci de pe străzi. Cu calm, cu pungi, aproape gospodărește. Pentru că, în Belgia, cartoful nu e doar hrană – e identitate națională. Cartofii prăjiți nu sunt fast-food, sunt patrimoniu cultural. Iar eu, copilul de clasa a VII-a cu mâinile murdare de pământ, nu pot decât să zâmbesc. Cartoful m-a urmărit toată viața. De la practica agricolă la Bruxelles. De la lecția de biologie la politica europeană. Cine ar fi crezut?