Actualitatea clasicilor noștri, nu-i așa?

Îndeobște, istoricii literari, atunci când fac vorbire despre scriitorii din trecut, îi includ la categoria „clasicii noștri”. Iar când, în operele unora, descoperă similitudini – politice, psihosociale, apropo de comportamentele morale – cu ceea ce se întâmplă astăzi, folosesc sintagma „actualitatea clasicilor noștri”. O sintagmă care se potrivește perfect operei (și beletristice, și publicistice) a lui I.L. Caragiale – nenea Iancu, cum îi mai spun cu dragoste și recunoștință (da, eternă!) românii, simțindu-l ca pe aproapele lor – de la a cărui naștere, în satul Haimanale (astăzi Găești, în estul județului Dâmbovița), s-au împlinit recent 173 de ani, este, și tot astfel cum pe Eminescu îl celebrăm an de an la 15 ianuarie, și pe nenea Iancu îl sărbătorim – de ce, nu știu – pe 30 ianuarie, când, de fapt, conform actului de naștere descoperit în 1970 la Arhivele Statului, a venit pe lume la 1 februarie, pe stil vechi, 1852 (dar asta este treaba istoricilor literari de a lămuri încurcătura). Îl sărbătorim, așadar, tot an de an, și nu așteptăm o rotunjire de ani. Și asta datorită unui fapt esențial: el, ca și poetul național, ca și istoricul național Nicolae Iorga, ca și compozitorul național George Enescu, ca și alți câțiva geniali creatori de cultură, este, conform opiniei unor critici, o strălucită „emblemă națională, categorie etno-psihologică”, dar și „marele zugrav de moravuri”. Fiind cu totul de acord cu aceste opinii, dacă mi se permite a-mi exprima și eu o opinie, eu cred că nenea Iancu a fost/și rămâne, în mentalul colectiv al românilor, genialul radiograf nuclear al patologiei politice a societății românești. Vreți o mostră? Iat-o! Este prelevată din „Moftul român” din februarie 1893: „Sărmana Românie! De opt ori nefericită țară […] Mizeră Românie! Ai fost trădată, insultată, micșorată, murdărită, batjocorită, tăvălită, maltratată, înjosită, ruinată, vândută, călcată, zdrobită de către regimul de urgie al bunului plac, al vicleniei fărădelegilor, bandelor de pușcăriași și de bețivi, infamiei, crimei, aberațiunii, ignoranței, nebuniei, trădării, murdăriei, chinorosului! […] Și dacă mai regretă ceva, este că nu există o culoare și mai închisă și mai posomorâtă decât negrul pentru a reprezenta și mai bine doliul românismului trădat!”. Vedeți cât de actual este clasicul Caragiale? Genialul radiograf nuclear nu iartă nici astăzi mangafalelor politice înalta trădare de țară. A se vedea!