… în ceea ce priveşte destinul istoric al românilor şi al Ţării lor, în sensul nu de stat, ci de Vatră naturală, sau, cum ar spune strămoşii neamului din această Vatră: de Obârşie, ori de Glie. Fie că numele locului/spaţiul geografic în care a venit pe lume neamul românilor se trage din geto-dacă, fie din latină, ori din vechea slavă – şi asta datorită faptului că acest neam s-a format într-un proces de etnosinteză care-i dă tăria şi dăinuirea – sensul rămâne acelaşi şi anume: AICI NE-AM NĂSCUT, AICI SUNTEM, AICI VOM FI.
Indiferent câte furtuni ne vor mai lovi în soartă! Dar este bine să fie de precizat, mai ales pentru cei loviţi de amnezie… globalistă, anti-naţiune, sau sunt animaţi, in absurdo, de distrugerea năucă a… mitului unităţii teritoriale a românilor că – oricât i-ar face să sară din cizmele scâlciate de ură anti-românească, acest ADEVĂR ISTORIC -, unitatea teritorială este totuna cu unitatea neamului din străvechime până şi până astăzi.
Chiar dacă, datorită unor vremelnice vremuiri, Vatra strămoşească a fost împărţită de grăniţuiri nefireşti în state la est şi la sud de Milcov, şi o provincie sub coroană maghiară şi habsburgică la nord de Carpaţi, din Evul Mediu şi până în epoca modernă. Și atunci, ca într-un miracol al destinului, la 24 ianuarie 1859, a apărut, pe harta politică a Europei, statul unitar România, alcătuit atunci doar din Ţara Românească şi Moldova, întâiul său cap încoronat reformator/modernizator fiind Alexandru Ioan Cuza. Iar Cuza Vodă, cum i s-a spus cu dragoste şi respect în popor, a fost să fie un Misionar patriot mesianic.
Deci, acum 166 de ani, românii, beneficiind şi de sprijinul unor Puteri europene ale vremii, cum au fost imperiile francez şi britanic şi regatul Prusiei şi Sardiniei, dar mai ales al Parisului, au făurit Unirea iniţială – neinspirat numită de unii fără suficientă ştiinţă de carte „mica Unire”.
Ea a fost mare prin semnificaţia sa istorică –, făcându-se astfel primul pas curajos pe drumul, e drept cu destule piedici, şi dinlăuntru, şi din afară, spre dobândirea Independenţei de stat. Apoi, prinzându-se cu abilitate şi inteligenţă politică momentul, la finele Primului Război Mondial (1914 – 1918), neratându-l, neamul şi oamenii săi politici (cum astăzi nu avem), au clădit strălucitoarea Mare Unire, adică România Mare. Să ne descoperim şi să facem o reverenţă, întru aducere aminte eternă, strămoşilor ziditori de Ţară Unită, sau Vatră Reunită, şi la 1859 şi la 1918.
Iar despre Unirea de la 1859, iată ce a spus, cu convingere admirabilă, marele apostol naţional Nicolae Iorga: „Cel dintâi stat, ce s-a format, pe bază naţională, din două bucăţi deosebite a fost statul românesc. A fost numai conştiinţa unui singur popor, care are dreptul la un singur stat. Ce a fost în Europa, a fost urmarea acestui precedent (unirile Italiei şi Germaniei – n.n.) […] Măreţul fapt de la 1859 este al nostru, nou şi îndrăzneţ […] Trecutul să fie un îndemn […] de a face ca această ţară a noastră, să fie numai a noastră!”. Aşadar, în ceea ce priveşte destinul istoric al românilor, dacă Unire nu e, nimic nu e! Şi punctum.