A aduce o laudă unor oameni care fac bine altor oameni, comunităţii, într-un editorial, ar putea părea bizar. Nelalocul lui, căci, nu-i aşa, un astfel de material de presă, de bună seamă, trebuie să fie unul care reflectă/analizează probleme fundamentale ale societăţii, ale vieţii politice, ale lumii. Poate că aşa este.
Şi, totuşi de ce nu ar fi rezonabil ca, într-un editorial, să vorbeşti şi despre, de pildă, nişte „oameni în alb”, care, culmea şi de necrezut, profesează în provincie, şi în nu ştiu care celebră unitate spitalicească din Capitală, sau de la Viena, Istanbul şi Bordeaux pe unde şi-au căutat de sănătate, după 1989 încoace, câţiva preşedinţi ai României şi prim-miniştri de la Palatul Victoriei. Ei, bine, iată, parafrazând un clasic al literaturii române, un cronicar, nasc şi în provincie „oamenii în alb”, adică – medici cu har, maeştri ai meseriei lor hipocratice.
Aşa cum este şi cazul medicului urolog, cu o interesantă poveste de viaţă, doctorul Daniel Cioroba, din frumoasa staşiune balneo-climaterică dâmboviţeană, Pucioasa. Dar asta este, Pucioasa nu-i altceva decât o staţiune de provincie despre care nu toată lumea ştie cam pe unde ar fi de găsit pe harta geografică a României. Şi uite că viaţa, de fapt o suferinţă grea, şi care m-a determinat de urgenţă să-mi încredinţez destinul doctorului Cioroba, mi-a fost salvarea.
Domnule doctor, mulţumesc cu recunoştinţă! Dar la Secţia de urologie a Spitalului Orăşenesc Pucioasa, aşadar la doctorul Cioroba, vin cu încredere pacienţi de unde nu te aştepţi. Până şi de la Bucureşti. Şi pleacă vindecaţi, vedeţi, dintr-un spital de provincie. Un „om în alb” sfinţeşte, cum se spune, locul.
Se poate, de ce nu? Pentru că acolo unde există profesionalism de excepţie, responsabilitate şi dăruire, dragoste de semeni, se poate şi în provincie, de exemplu, cum se întâmplă la Pucioasa.
De altminteri, cum le-am bătut obrazul mai înainte, nişte VIP-uri politice, care au seif-ul doldora de bani, cred că doar prin cele străinătăţuri, şi pe Bosfor, şi prin buricul… aristrocratic al Europei, şi pe Sena, Tamisa sau pe ţărmul yankeu al Atlanticului îşi pot drege, strong, beteşugurile. Și așa i-au făcut pe români să-i privească, din păcate, cu suspiciune, chiar pe unii mari medici din această ţară, adevărate „izvoare de apă vie”.
Iar eu depun mărturie cu propria mea existenţă pământească, pentru că am mai fost salvat de câteva ori de medici ai acestui meleag românesc. Repet: nasc „oameni în alb” cu har şi în provincia mioritică.