Uniunea Europeană rămâne o construcție dinamică, iar extinderile sale redesenează instituții și echilibre geopolitice. Editorialul de azi analizează jocurile de putere din spatele noilor aderări. Ne amintim expresia „România dodoloață”, care evocă un moment istoric aparte: perioada interbelică, între 1918 și 1940, când România a atins dimensiunea sa maximă, după Marea Unire. Nu era un slogan expansionist, ci mai degrabă o formulă jurnalistică menită să sublinieze „mărimea” României Mari – aproximativ 295.000 km², comparativ cu cei circa 238.000 km² ai României de astăzi. Conceptul exprima mai degrabă mândria națională, fără nicio aluzie la revizionism sau cucerire, ci reflecta un sentiment colectiv de importanță și întindere pe plan european.
Dacă mutăm perspectiva la nivel european, putem face un exercițiu similar, privind Uniunea Europeană și evoluția sa în timp. UE a început în 1950 cu șase țări fondatoare – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg – și a crescut treptat, atingând astãzi 27 de membri. Între 2013 și 2020, UE a numărat chiar 28 de state, după aderarea Croației, până la Brexit, când Marea Britanie a părăsit blocul comunitar. Un episod mai puțin cunoscut este cel al Groenlandei, care, deși aparține Danemarcei, a ieșit din Comunitatea Europeană în 1985, după un referendum local, demonstrând că expansiunea și coeziunea europeană nu au fost întotdeauna liniare.
(va urma)