Editorial sportiv. Mari cupluri fotbaliști – jurnaliști

Simbiozele dintre fotbaliști și jurnaliști au existat dintotdeauna și în fotbalul românesc, pentru că, vorba regretatului internațional Costică Ștefănescu: „noi cu mingea la picior, ei cu pixul la ureche”. Multe dintre aceste relații au fost benefice și au creat legende. Unele supranume ale unor jucători de excepție sunt rodul unor jurnaliști valoroși, să amintim câteva asemenea „cupluri”: Dobrin – Marius Popescu. „Prințul din Trivale” (porecla „Gâscan” aparține tribunei). Balaci – Ovidiu Ioanițoaia, „Minunea blondă”. Hagi – Adrian Păunescu, „Regele Generației de Aur”. Mutu – Cristian Geambașu, „Briliantul”. Dumitrache – Ioan Chirilă, „Corsarul”. Mihai Ionescu (fostul mare portar al Petrolului) – Mircea M. Ionescu, „Pantera neagră”. Pârcălab – Eftimie Ionescu, „Săgeata Carpaților”. Frații Nunweiller – Radu Urziceanu, „Câinii roșii”. Cornel Dinu – Lucian Grigorescu, „Procurorul” și Decebal Neagu – tot Lucian Grigorescu, „Fachirul”. În fotbalul dâmbovițean, responsabil cu superlativele a fost nea Lucică, așa cum ați văzut, nașul lui Neagu și Dinu, primul „Mister” din fotbalul românesc. Tot din sânul presei au plecat și poreclele altor jucători târgovișteni, precum „Mutu” – Sava, „Țăranul” – Florea, „Chirurgul” – Tică Gheorghe, „Suveică” – Florin Grigore, „Hohner” – Greaca (pentru plăcerea de a cânta la acordeon), „Magelan” – Marcel Ghioca. Jurnaliștii erau prieteni cu fotbaliștii pe timp de criză. De multe ori, când se aflau în momente critice, fie că a fost vorba despre Metalul, CS sau Chindia, presa locală evita să toarne gaz peste foc. Un alt mare jurnalist dâmbovițean, Alexandru Dumitrache, avea o vorbă. „Ajută omul căzut să se ridice!”. De obicei, după victorii, în presa aceea restrânsă la un singur ziar pe săptămână, vorbim de presa locală, apăreau cronici mari, laudative. La înfrângeri, o coloană, maxim două, cu aspect de casetă tehnică. Pe vremea CS-ului au existat câteva scandaluri cu privire la modul de salarizare a jucătorilor. Deși erau cunoscute de presă, jurnaliștii nu au intervenit, pentru a nu explora aceste cazuri spre FRF și organele de partid. Ar fi absurd să nu recunoaștem faptul că jurnaliștii și fotbaliștii se mai întâlneau și departe de gazon, la câte una „mică”. Un caz celebru, insolit, a fost scandalul dintre jurnalistul Eugen Barbu și antrenorul Constantin Teașcă. Dând dovadă de un curaj nebun, directorul revistei „Flacăra”, Adrian Păunescu, a publicat, în serial, acest scandal. Oricare altă publicație ar fi găzduit acel duel acetic, ar fi dispărut instantaneu. Comunismul nu accepta așa ceva. Nu a fost cazul revistei lui Adrian Păunescu, pentru că nu sosise furtuna de pe stadionul „Ilie Oană” din Ploiești. Oricum, Păunescu a avut momente când a fentat comunismul, mai ceva ca Dobrin pe Stănescu, într-o fază amuzantă.