Judecarea trecutului a devenit, în spațiul românesc, un exercițiu recurent, aproape reflex. Din perspectiva prezentului, ne declarăm adesea cunoscători ai greșelilor deja consumate și ne exprimăm cu ușurință asupra vinovățiilor istorice. Ceea ce lipsește însă, în mod constant, este o reflecție reală asupra momentelor în care România a reușit să intuiască direcția corectă, să prindă un val de schimbare și să acționeze decisiv în beneficiul său.
Un astfel de moment rămâne acela al emancipării pașoptiste. Un grup redus de tineri români formați la Paris – cel mai probabil nu mai mult de o sută – a întors în țară un pachet de idei și aspirații care, puse în practică cu un curaj admirabil, au condus la o veritabilă modernizare a societății. Unirea Principatelor, independența și începuturile unui stat european nu au fost efecte ale unui proiect de masă, ci ale unui nucleu educat, conectat și determinat. A fost o sincronizare inspirată cu spiritul timpului.Un alt moment de cotitură este, fără îndoială, anul 1989. România, printr-un proces intern complex și nu fără traume, a ales direcția pro-europeană. În ciuda dificultăților, această alegere a fost menținută cu o consecvență strategică remarcabilă, până la integrarea în Uniunea Europeană. A fost un demers politic și istoric major, care a reașezat țara într-un sistem de valori, reguli și oportunități pe care nu le-ar fi putut construi izolat.