Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este cea mai cunoscută zi de preacinstire închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt, scrierile nou-testamentare trec sub tăcere amănunte din viața Fecioarei Maria. Excepție face Sfântul Luca: în cartea Faptele Apostolilor, el amintește de prezența Fecioarei Maria la Ierusalim, participând la viața Bisericii primare alături de Sfinții Apostoli, căci „toți aceștia într-un cuget stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui Iisus, și cu frații Lui” (Fap. 1, 14).
Este important de reținut că momentul trecerii în veșnicie a Maicii Domnului îl găsim în scrierile patristice abia după secolul al VI-lea, când mulți Sfinți Părinți au detaliat evenimentul, precum și faptele ce l-au însoțit. Ba chiar s-au arătat preocupați de vârsta la care s-a întâmplat, emițându-se multiple ipoteze. După unii, Fecioara Maria avea între 45 și 48 de ani. Alții au avansat vârsta de 60-70 de ani. Singur, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește de o vârstă mult mai înaintată, 80 de ani. În Biserica primară, primele sărbători, după cele existente încă de la întemeierea ei, precum Paștile şi Rusaliile, au fost cele care celebrau data morţii martirice a sfinţilor mucenici ca zi a naşterii lor spirituale. Lipsa unei astfel de celebrări închinate Născătoarei de Dumnezeu exclude posibilitatea morții ei martirice.De la apariția sărbătorii, Părinții Bisericii, în scrierile lor, au acordat spații largi momentului despărțirii sufletului de trupul cel preacurat al Născătoarei de Dumnezeu. De exemplu, Sfântul Epifanie al Ciprului, dorind să arate că întreaga existență a Sfintei Fecioare Maria a fost deosebită, spune: „Purtarea ei în pântece a fost minunată, nașterea ei a fost mai presus de fire și lumii mântuitoare, iar adormirea a fost slăvită, cu adevărat sfântă și prealăudată”. Din acest motiv, poate, unii liturgiști consideră praznicul Adormirii Maicii Domnului drept încununarea slavei Sfintei Fecioare Maria și, totodată, „fructul copt” al învățăturii Bisericii despre ea.
Cu toate acestea, pare inexplicabil că nu avem nici o veste despre moartea Maicii Domnului din primul veac creștin, lucru destul de curios, întrucât un astfel de eveniment nu ar fi trecut neobservat în comunitatea credincioșilor și în nici un caz nu ar fi fost considerat lipsit de valoare liturgică. S-a încercat o explicare a acestui fapt, afirmându-se că, așa cum menționează Eusebiu de Cezareea și Sfântul Epifanie, în a doua jumătate a secolului I, persecuțiile pornite împotriva creștinilor din Ierusalim i-au determinat să se refugieze într-un mic sat din Decapole, numit Pella. O tradiție veche afirmă că Sfântul Apostol Ioan nu a părăsit Palestina, ci a rămas în Ierusalim împreună cu Maica Domnului, care a trecut la cele veşnice cam atunci când comunitatea creștină ierusalimiteană se afla, în mare parte, în Pella. Revenind la Ierusalim, ei l-au găsit aproape în întregime distrus de Titus şi s-au văzut nevoiți să îl părăsească din nou, din cauza revoltei lui Bar-Kokeba, din timpul împăratului Adrian.
El afirmă că „Maria a rămas fecioară până la moartea ei”. Sfântul Efrem Sirul, Fericitul Ieronim, Sfântul Grigorie de Nyssa consideră că Maica Domnului a murit de o moarte naturală, iar Sfântul Ambrozie, fără să spună explicit de ce și cum s-a petrecut sfârșitul pământesc al Născătoarei de Dumnezeu, afirmă că ea nu a murit de o moarte violentă. Dar după cuvintele bătrânului Simeon, „și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc. 2, 35), a existat o tradiție conform căreia Fecioara ar fi murit de moarte martirică, tradiție pe care Sfântul Ambrozie o combate atunci când face afirmaţia de mai sus. Inexistența, în cult, până în secolul al V-lea, a unei sărbători închinate morții Maicii Domnului ne arată că ea nu a avut o moarte martirică, știut fiind că, încă din veacurile primare, martirii erau cinstiți în ziua trecerii lor la cele veșnice. Singurul praznic închinat Fecioarei Maria, atestat înainte de Sinodul de la Efes, 431, era cel intitulat „amintirea (pomenirea) Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria”, care celebra maternitatea ei divină şi zămislirea feciorelnică.
Importanța Adormirii Maicii Domnului în tradiția liturgică, dar și în evlavia populară, se dovedeşte covârșitoare. Denumirea sărbătorii, „Paștile de vară”, rămasă din strămoși, adeverește întru totul locul celebrării sale în viața Bisericii, aceasta fiind ziua în care Fecioara Maria, izvorul vieții, se mută la Viață. Supunându-se rânduielilor firii, trece prin moarte, apoi, prin puterea Fiului ei, se înalță întru slavă. Iar de acolo, din înaltul Cerului, nu contenește a-și revărsa asupra noastră, fiii ei duhovnicești, noian de milă și îndurări.
Preot Baicu George Daniel, Parohia Măgura