Din păcate, românii, care n-au învăţat niciodată, în îndelungata lor istorie, cum să-şi prezerve propria identitate de neam, nu ştiu ce mă face să cred că nici nu vor s-o facă. Ne place să ne dăm cu pumnii în piept, lăudându-ne că ne-am bătut cu turcii, cu ungurii, cu ruşii, cu tătarii, apărându-ne ţărişoara, fiind, totodată, pavăză creştinătăţii, şi, pe chestia asta, am şi găsit scuza la ce au fost să fie întârzierile noastre faţă de trufaşul Occident care n-a ştiut/nu ştie să ne fie recunoscător.
Şi am tot pierdut, a se vedea, teritorii strămoşeşti – unele pierdute şi acum -, racordările la avansul tehnologic al „lumii libere”, şi când, pentru că nu am ştiut cum să-i luăm de gât pe cei care ne-au guvernat/ne guvernează, şi care au trădat/trădează INTERESUL NAŢIONAL, ne-am grăbit s-o luăm razna peste fruntarii, unii nemaiîntorcând capul înapoi.
Este adevărat că au existat şi momente când, pentru că nu mai aveam altă cale de ales, ne-am apărat ca să nu dispărem din istorie. Şi, hai să recunoaştem cinstit, ne-au ajutat şi anumite conjuncturi geopolitice – şi nu este o conjunctură -, care au fost folositoare mai mult altora decât nouă. Şi n-am ştiut cum să tragem spuza pe turta noastră pentru că… uităm repede.
Acum vrem să fim alţii, când alţii vor să fie ceea ce sunt ca europeni (francezi, englezi, spanioli, italieni, nemţi etc.), iar din păcate, nici nu avem politicieni capabili – poate nici nu vor pentru că s-au ajuns – să creeze politici publice/„proiecte de ţară” care să ne redea încrederea în sine şi să ne facă a ne simţi ceea ce suntem, un neam european de sine stătător. Mi-e teamă că ne vom pierde pe noi înşine.